O zi pe care n-avem voie s-o uităm

Se Împlinesc, astăzi, 9 octombrie, 72 de ani de la deportarea în Transnistria. Pentru cei care nu ştiu - şi, cei mai mulţi, din nefericire, încă nu ştiu – pe 9 octombrie 1941 a început programul de distrugere în masă a evreilor aflaţi pe teritoriile administrate de România.

Este vorba, în cea mai mare parte, de evreii români şi ucrainieni din Bucovina şi Basarabia. După ani de persecuţii, de restricţii şi umilinţe, de pogromuri suferite de evrei, regimul Antonescu a decis deportarea lor în Transnistria. Copii, femei, bătrâni, dar şi bărbaţi au plecat pe un drum al suferinţei, iar cei mai mulţi dintre ei nu s-au mai întors niciodată. Raportul Comisiei Elie Wiesel stipulează că, în timpul deportării petrecute sub administraţie românească, au murit între 280.000 şi 380.000 de români. Practic, întreaga lume urbană evreiască din Nord-Estul ţării a fost decimată. Tot în Transnistria, au fost deportaţi aproximativ 25.000 de romi. Cei mai mulţi au murit.

În Iaşi, oraşul meu natal, a avut loc unul din cele mai mari pogromuri de pe frontul de Est de la începutul războiului. Istoricul american, Paul Shapiro, cel care conduce unul din cele mai mari centre de studiere a Holocaustului din lume, aflat la Washington, are o teorie care se probează în totalitate. Aceasta arată că, începând cu evenimentele de la Iaşi, s-a produs o exterminare sistematică îndeosebi a femeilor şi copiilor şi nu numai a bărbaţilor evrei, aşa cum se obişnuia până în vara lui 1941. Am discutat cu Paul Shapiro de nenumărate ori şi cred că, din păcate, România şi, în mod particular, ceea ce s-a petrecut în Moldova, a fost o hiperexterminare a evreilor. Un an mai devreme, la Dorohoi, Galaţi şi în alte localităţi s-au testat măsuri genocidale, care au fost puse în aplicare din plin la Iaşi, în 1941. Îmi aduc aminte că bunicul meu îmi povestea despre Iaşul anului 1941, scene îngrozitoare din zilele pogromului, unde implicarea civililor sau indiferenţa lor a provocat şi extrapolat cea mai mare tragedie din istoria oraşului.

România a recunoscut Holocaustul şi, în fiecare an, comemorează, la 9 octombrie, victimele nevinovate ale fascismului. Această zi a ororii trebuie să intre pentru totdeauna în memoria noastră. În ultimul timp, studierea Holocaustului a fost introdusă în programa şcolară, la nivel preuniversitar şi universitar, iar universităţile şi centrele de cercetare organizează conferinţe şi programe de studiu pe tema deportării evreilor din România.

Faptele sunt din ce în ce mai bine cunoscute, iar acest lucru este îmbucurător. La fel de îmbucurător este că scriitori, care au scris despre deportarea evereilor în Transnistria – Aharon Appelfeld sau Norman Manea – , sunt din ce în ce mai bine cunoscuţi în România. Dispunem, astăzi, de un corpus de cunoştinţe referitoare la acest eveniment tragic în măsură să ne ofere o imagine destul de exactă şi asupra suferinţelor îndurate de evrei, şi asupra vinovaţilor. Trebuie să acceptăm istoria, aşa cum a fost, şi să tragem toate concluziile, pentru ca ea să nu se mai repete.

Acest lucru este, astăzi, mai important ca oricând. Într-o lume afectată încă de criza globală, manifestările naţionaliste şi rasiste sunt tot mai prezente. Nu vreau să dau exemple pentru că ele sunt, în general, cunoscute. Numai amintindu-ne însă de ororile trecutului le vom putea evita pe cele viitoare. Ca fost bursier al muzeului Memorial Holocaustului Sunt convins că această comemorare a victimelor Holocaustului din România este şi o piedică împotriva invaziei răului iremediabil.