O moarte bună. Clipa de reculegere de la Paris
0
„Parcă avem unde să ne întoarcem.“ În lumea de azi, când emoţiile sunt „catodice“ sau nu sunt deloc, Televiziunea română a făcut o transmisie impecabilă, gravând în direct emoţiile acestei poveşti colective despre un monarh în exil, al cărui ultim drum e o întoarcere primitoare în pământul care l-a respins.
Dovada umilă a celei mai mari iubiri este atunci când scoţi ce e mai bun din celălalt. Moartea Regelui a scos ce e mai bun din români. Spuneam şi altă dată, acolo unde sunt mulţimi electrizate de emoţie e vorba totdeauna de un récit national, de un ethos colectiv care justifică aceleaşi bucurii şi acelaşi plâns masiv, împreună.
Zilele acestea s-a dat liber la patetisme, justificate, la locul lor. Petrecerea în nefiinţă a Regelui e o moarte „bună“, pentru că i-a împins pe români să-şi dea măsura excelenţei. Excelenţă mai întâi tehnică, în mai multe domenii. Statul român a ştiut să coordoneze fără cusur primirea capetelor încoronate ale Europei, venite să aducă un ultim omagiu la funeraliile Regelui Mihai. Bucureştiul „s-a dat la o parte“ maiestos, făcând loc prohodului regal, iar procesiunea aceasta lentă şi fluentă îi va bântui mult timp străzile, hrănind imaginarul colectiv. Excelenţa tehnică s-a grefat pe o excelenţă „morală“, şi deci o excelenţă simbolică: în lumea de azi, când emoţiile sunt „catodice“ sau nu sunt deloc, Televiziunea română a făcut o transmisie impecabilă, gravând în direct fervoarea acestei poveşti colective despre un monarh în exil, al cărui de abia ultim drum e o întoarcere primitoare în pământul care l-a respins.
Tânăr în genunchi - omagii la Palatul Regal ALEXANDRU DOBRE/ MEDIAFAX FOTO
Ca atâţia români plecaţi, am privit funeraliile Regelui Mihai la televizor şi le-am urmărit prin reţelele sociale. (Ce alt eveniment, în ultimii 27 de ani, i-a strâns pe românii plecaţi în faţa imaginilor de acasă?). Din această naraţiune colectivă federatoare – nu doar regaliştii şi-au plâns regele, am văzut şi republicani emoţionaţi autentic -, aleg subiectiv câteva detalii de colecţie: ghiozdanul, elevul acela îngenuncheat în faţa catafalcului regal care nu-şi lasă din mână ghiozdanul; nedumerirea că n-au bătut clopotele bisericii Sfântul Gheorghe din Bucureşti – prima, spunea comentatorul, în care regele a intrat la întoarcerea în România cu ani în urmă - în momentul când cortegiul funerar a trecut pe acolo; frumuseţea demnă dar iradiantă a Principesei Margareta, primind sărutările de mâini ale înalţilor din familiile regale europene. În absurdul lor aparent, toată această gestică gândită şi controlată în detaliu, toată această etichetă milimetrică, tot acest protocol maiestos, ritualul care reuşeşte să pună în aceeaşi formă desăvârşită indivizi şi mulţimi, degajă o frumuseţe covârşitoare. Iar forma (poate) atrage fondul.
Aseară, la biserica exilului din Paris - azi Catedrala Mitropolitană Ortodoxă Română „Sfinţii Arhangheli Mihail Gavriil şi Rafail“ de pe strada Jean de Beauvais, s-au cântat colinde. Corul Les Saints Archanges a împlinit 8 ani: 30 de români iubitori de muzică religioasă şi tradiţională, oameni care fiecare în parte au o meserie şi lucrează în zona pariziană, dirijaţi de Ionuţ Furtună, ţin în fiecare an un concert de colinde, unele dintre ele foarte puţin cunoscute, de o frumuseţe aproape stranie. La sfârşitul concertului părintele Nistea a împărţit publicului colăcei şi vin fiert. (Cum se spune „colăcei“ în franceză, s-au auzit voci…) .
Originea lăcaşului de cult e una „regală“, iar istoria sa e, în mic, istoria României, cea dintre graniţele ţării şi cea a exilaţilor ei. În 1853, arhimandritul Iosafat Snagoveanul înfiinţează la Paris prima parohie românească, pentru comunitatea de studenţi şi exilaţi paşoptişti. În 1882, Carol I cumpără catedrala din strada Jean de Beauvais, ca loc de cult pentru biserica românească. Instalarea comunismului în România face ca în 1948 Biserica din Paris să rupă relaţiile cu Patriarhia română. Mari exilaţi ai culturii române precum Constantin Brâncuşi, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Elvira Popescu, George Enescu, s-au rugat aici, unii dintre ei au şi azi strane care le poartă numele.
Începând cu 10 Mai 2009, Biserica Ortodoxă Română „Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail“ redevine parte integrantă a Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi Meridională cu sediul la Paris, păstorită de IPS Mitropolitul Iosif.
Aseară, coriştii au purtat straie cernite. Dirijorul corului a cerut oamenilor – biserica era arhiplină - să ţină un minut de reculegere în memoria Regelui Mihai. Şi şi-a încheiat micul omagiu cu câteva vorbe patetice, la locul lor, şi în spaţiu şi în timp: „De aici de departe am urmărit funeraliile Regelui Mihai la televizor. Parcă avem unde să ne întoarcem.“
Se încarcă comentariile...
