„Asamblaje maşinice“. De la caricaturi la opera de artă teroristă

Dorinţa mediatizării şi, chiar mai mult decât atât, dorinţa de a deveni un star mediatic trebuie luată în considerare pentru a înţelege comportamentul atacatorilor redacţiei Charlie Hebdo. Prin acţiunea lor, aceştia au reuşit să iasă din anonimatul ghetourilor şi să-şi proiecteze imaginea la nivel global.

Cum accesul la star system, care promovează toate variantele de hip hop, le era probabil interzis, singura modalitate prin care puteau atrage atenţia asupra lor era o acţiune criminală cu semnificaţie globală. Ei trebuiau să iasă din zona obscură a dreptului penal şi să intre în sfera luptei ideologice. Ideologia teroristă, în toate variantele ei, le-a oferit motivaţia cea mai profundă pentru realizarea unei acţiuni care urmăreşte succesul mediatic. Imamii radicali se pricep de minune să orienteze energiile unor tineri debusolaţi, dar cu dorinţe pur occidentale de afirmare. Acesta este însă, înainte de toate, doar un aspect subiectiv. Ceea ce contează, în realitate, este efectul mediatic obţinut prin utilizarea Kalashnikovului, efectul ”de hip hop” pe care îl declanşează acţiunea propriu-zisă. Căci, ceea ce s-a văzut la televizor în ziua atacului seamănă izbitor cu videoclipul unei piese hip hop, chiar dacă este o ”operă de artă teroristă”.  Spun operă de artă pentru că ea nu poate juca un rol de dislocare masivă, aşa cum ar face un război în toată regula. De altfel, nu crimele au fost scopul, ci – aşa cum am spus - efectul mediatic, şi anume descurajarea populaţiei şi adâncirea, accelerarea crizei globale. Efectul ”de hip hop” este un efect de ghetoizare a lumii, în sensul de a vedea lumea aşa cum se vede dintr-un ghetou.  

Dacă acceptăm ideea lui McLuhan că ziarele sunt medii de legitimare a sistemului politic, aşa cum era biserica în Evul Mediu, miza acţiunii atacatorilor devine mai clară. Pe vremuri, ei dădeau foc bisericilor; astăzi, distrug redacţiile. Lucrurile ar putea fi înţelese şi mai bine, dacă luăm în considerare tipurile de discurs implicate. A trage cu mitraliera este forma cea mai evidentă a discursului insurecţional. El a fost orientat împotriva unui discurs de tip ironic. Nota bene: nu a ideologiei occidentale în sensul cel mai strict. Nu a fost atacat ziarul Liberation, care altfel este mult mai important decât Charlie Hebdo. I-a enervat ironia, zeflemeaua, blasfemia etc. Asta, au crezut ei, este mai periculos decât manipularea neocolonială a mass-media mainstream. Atacatorii s-au legat de o foaie ironică, la limită s-au legat de nişte caricaturi. Au vrut să anihileze sursa unui asemenea tip de discurs. Se poate spune că nişte terorişti non-ironici s-au aruncat asupra unor terorişti ironici. Ideea fixă a anihilat dispoziţia dislocată a ironiei.

Ironia are însă o sursă privată, iniţial dezinstituţionalizată. Nu există instituţii ironice. Ca sursă privată, ea vine din viaţa privată şi se referă la ea. Atacatorii au vizat, deci, modul de viaţă ironic, care îşi are originea în modul de viaţă burghez, desprins de orice convingere fermă. Prin aceasta, atacatorii au atentat la viaţa privată însăşi, separată de viaţa publică, au negat dreptul vieţii private de a fi o sursă alternativă de discurs. Ei au atras însă astfel atenţia asupra sursei discursului, adică asupra autorului. În ţara în care Roland Barthes, în 1968 (în aceeaşi perioadă a apărut şi revista Charlie Hebdo), a afirmat că autorul a murit şi că sarcina textului revine în continuare receptorului, a avut loc o moarte a autorului în carne şi oase. Acest gen de ameninţare şi de moarte este specific ţărilor cu regim autoritar sau totalitar. În cazul de faţă, moartea autorului nu este însă urmarea unei cenzuri radicale din partea statului, ci a receptorului, a unui anumit tip de receptor. Este vorba despre un receptor care a schimbat codurile comune de receptare şi a pornit, cu mitraliera în mână, în căutarea autorului pentru a-l pedepsi. Problema ar trebui analizată în profunzime, căci n-a fost ucis propriu-zis un autor, ci un grup de autori (în sensul de ”asamblaj maşinic” despre care vorbesc Deleuze şi Guattari) şi o anumită practică discursivă. A fost ucis autorul dez-autorizat, de-responsabilizat de mizele oficiale ale discursului dar, mai ales, descărcat de sarcinile sale existenţiale. În cazul de faţă, receptorul a vrut să-şi arate forţa în faţa autorului şi să i se substituie, să devină el însuşi un autor-mitralieră, adică tot un fel de ”asamblaj maşinic”.

Dincolo de aceste mecanisme discursive, ne vom lovi inevitabil de ideologie. Mă gândesc tot mai mult la Pascal şi la postura sa de la începutul modernităţii, care pare să fi devenit atât de sugestivă. După cum se ştie, Pascal era sfâşiat între dorinţa de cunoaştere şi de progres şi dorinţa de a îmbrăţişa una din cele mai radicale forme ale creştinismului, jansenismul. Pascal era prins între vidul raţionalităţii moderne şi abisul credinţei avraamice. Chiar dacă, la un moment dat, a afirmat că renunţă cu totul, în favoarea religiei, la cercetarea ştiinţifică, n-a făcut în realitate acest lucru niciodată până la moartea sa timpurie. Pascal matematicianul a denunţat stupiditatea raţiunii şi a spus că inima are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte. El avea o încredere fantastică în cunoaştere şi chiar în tehnică (a fost inventatorul primei maşini de calculat, Pascaliana), dar se temea, în acelaşi timp, de pericolele lor. Se arunca în abisul divin, ”chiar dacă este absurd”, şi atrăgea atenţia asupra absenţei lui Dumnezeu din universul noii fizici. Pascal a rămas deci sfâşiat între două poziţii contrare, postură tragică şi, în acelaşi timp, ironică. Cred că, astăzi, oamenii ar avea multe de învăţat de la Pascal. Sfârşitul modernităţii seamănă cu începutul ei.

Seamănă şi nu seamănă. Suntem foarte departe de o luptă între civilizaţii, aşa cum crede Huntington. Lupta se dă în interiorul civilizaţiei occidentale şi la ea participă toată lumea: creştini, musulmani, evrei, budişti, atei, agnostici etc. Trăim într-o lume globalizată, dar nu în globalizarea societăţii liberale, aşa cum crede, pe de altă parte, Fukuyama, ci a vidului sau a abisului, a non-sensului, pe care îl simţise Pascal la începutul modernităţii. Noi nu mai dispunem însă de prospeţimea, de patosul iniţial. Nu mai avem iluziile de altădată. Dacă postmodernitatea a luat sfârşit - deşi e neclar cum ar putea să sfârşească -, ea ne-a tocit suficient de mult credinţele, încât tot ceea ce vedem să nu ni se pară mai mult decât un simulacru. Războiul, adevăratul război nu se duce, de aceea, între credinţe sau între tipare de gândire. Adevăratul război îl dăm cu radicala noastră deziluzionare. Mă tem că, în acest punct, nici Pascal nu ne mai poate ajuta.