Petiţia unui petiţionar fără petiţie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Şi somnul jurnaliştilor naşte monştri. Monştrii se văd cu ochiul liber în presa de azi: linşaje mediatice, în care numele sunt deja completate, ca într-o Spânzurătoare jucată pe filele dictando din clasele I-IV, doar că nu sunt şăgalnice, ci ilegale, fiindcă instigă la violenţă.

Petiţii de pe toate fronturile, de parcă ar fi cineva în drept sau în stare să facă naibii ceva cu revendicările (dar aşa suntem noi, românii, aşteptăm peren Tătucul să ne rezolve problemele şi, până ni le rezolvă, ceea ce nu se întâmplă nicodată, îl folosim la ceea ce ştim mai bine, adică să ne dezbine, precum Iliescu şi Băsescu).

Iar în timp ce ziariştii se hulesc unii pe alţii, monştrii din presă îşi fac treaba cum au învăţat fără să-i înveţe nimeni. Cu majuscule, dar fără subiect şi predicat. Cu accesări cu nemiluita, dar fără pricepere. Şi cu voluptate de ciocli care îi anunţă pe cei de acasă de moartea cuiva însemnat. Şi fără un dram de etică.

Ştiu că nu are nicio importanţă şi nici nu m-a întrebat nimeni, însă eu, aidoma lui Ion Cristoiu, n-am semnat petiţia pe care se găsesc deopotrivă numele unor foşti colegi, precum şi nume pe care le preţuiesc şi le voi preţui necondiţionat (Andrei Pleşu, Vladimir Tismăneanu). În bună măsură, fiindcă nu e războiul meu, apoi, deoarece îmi permit luxul blazării de a considera că totul e inutil – ce vrem să demonstrăm, că suntem mai mulţi decât Hitlerii şi Bin Ladenii fictivi de pe petiţia Antenelor?! În plus, mă preocupă o posibilă petiţie a publicului. A acelui public educat şi cultivat care se simte prost servit de presa care a adormit. Iar visul ei e coşmarul cititorilor.  

Probabil singurul lucru bun petrecut pe fondul somnului profund al presei de calitate e faptul că trolii au prins chip. Guzganii anonimi din subsolurile comentariilor de presă chiţăie azi în direct la televizor şi, indiferent că se numesc Badea sau Banciu, fojgăiala e la fel de abominabilă. O să ziceţi că aceştia nu sunt ziarişti, deşi sondajele de opinie au indicat mereu contrariul. Guzganii au invadat azi solul, cum ieri, observaţia îi aparţine lui Artanuʼ, gloata invadase scena.

Dar cine sunt atunci ziariştii? Bloggerii? Despre realizările lor, în raport cu cele ale gazetarilor sadea, s-a spus într-un film că sunt un soi de graffiti cu semne de punctuaţie. E ca şi cum ai compara primul ajutor, pe care-l poate acorda oricine, cu aportul şi competenţa unui medic. Cine ar mai fi? Prelucrătorii prin aşchiere ai unor comunicate de presă la care contribuie decisiv oprindu-se la punct, întrucât e prea mult text şi prea complicat să-l rescrii? Mestecătorii unei ciungi care îşi pierde zahărul, prin urmare şi gustul, pe traseul Agenţia de PR – un şefuleţ plictisit care nu-şi citeşte mail-ul, doar îl dă mai departe – un tânăr ziarist care lucrează la normă şi are timp doar să bage superlative-n titlu ca să facă vizualizări?

Mă preocupă, ziceam, că publicul ne-ar putea trimite o petiţie prin care să ne spună pe şleau că s-a săturat de războaiele noastre, de fast-food-ul jurnalistic pe care i-l servim fără să clipim şi că vrea un pic de slow-food. Acel fel elaborat, verificat, meticulos, savuros, şi din care are de învăţat mult mai multe lucruri decât din, citez din minunatul expozeu al lui James Harding, director BBC, telegramele care se numesc azi Twitter şi din Polaroidele pe care le-am botezat Instagrame.

Iar dacă vom deveni destinatarii precişi ai unei petiţii numite lehamite, mă tem să nu fim condamnaţi la locul de muncă. Să nu ni se ceară fotografii de la locul unui accident aviatic făcute de drone, documentări pe teren efectuate cu ochelarii Google, ştiri-brici editate şi obiectivizate în timp real de oameni calificaţi, zeloşi, de încredere, care au acea ardere de a servi interesul publicului şi doar al acestuia.

Evident, n-avem nici bani, nici pregătire, nici ştiinţa de a umple cu maximum de informaţie relevantă ecranul unui telefon mobil, comandamente ale jurnalismului de azi şi de mâine, care au apărut în timp ce scriam unii despre alţii într-un perpetuu oracol al urii. De aceea, îngăduiţi-i petiţionarului să recunoască onest că n-are nicio petiţie de scris. Pe-a publicului dezgustat, însă, ar semna-o.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite