Piaţa Victoriei: tabla de şah a României

Cel puţin pentru o scurtă perioadă, Piaţa Victoriei a devenit tabla de şah a României, locul în care anumite forţe se bat pentru imagine, influenţă şi, evident, voturi. În şah, câştigă cel care îşi surprinde adversarul cu anumite mutări sau strategii neaşteptate şi îşi calculează un număr de mutări mai mare decât adversarul.

Ca şi în şah, pot fi puse o serie de întrebări şi calculate câteva opţiuni vizavi de ceea ce s-a întâmplat, şi încă se întâmplă, în Piaţa Victoriei: cine pierde şi cine câştigă în urma evenimentelor? Ce urmează după Piaţa Victoriei? Care vor fi mutările jucătorilor: PSD, ALDE, preşedintele Iohannis, partide de opoziţie, societate civilă etc.?

Marele pierzător al evenimentelor de vineri seară pare a fi Jandarmeria – jandarmii au fost doar pioni sacrificabili pe tabla de şah, în frunte cu „nebunul“ lor, faimosul „jandarm bătăuş“, care încă de la amiază se învârtea ca un titirez printre manifestanţi, mişcând trupe de jandarmi de colo-colo, agitând spiritele şi încercând să îi provoace pe manifestanţi prin diverse mijloace (am postat pe pagina mea de Facebook câteva clipuri, filmate chiar de mine, destul de revelatoare în acest sens). Imaginile cu oameni bătuţi de către jandarmi fără nici o noimă, cu o adevărată „ură de clasă“, au făcut înconjurul lumii, mărind falia deja existentă între Jandarmerie şi oameni. Încă o dovadă că este necesară reorganizarea acestei instituţii importante pe cu totul alte principii şi cu alţi oameni.

Încă înaintea „marelui miting“, spiritele erau deja încinse, fiecare jucător încercând să obţină avantaje de pe urma evenimentelor. Mi s-a părut că toate forţele implicate au acţionat, şi încă acţionează, sub imperiul lui „ceva trebuie făcut“: Dragnea vedea cum PSD-ul se prăbuşeşte, iar lui i se aproprie sfârşitul, opoziţia şi preşedintele, dar şi societatea civilă şi anumite structuri de putere, erau conştiente că actuala guvernare duce ţara la pierzanie pe zi ce trece şi că „nebunul“ Dragnea trebuie sacrificat.

La o primă impresie, s-ar părea că după prima zi de confruntări, şi Dragnea şi PSD-ul au pierdut puncte: imagine proastă în Europa (de care oricum nu le mai pasă), înrăirea şi mobilizarea suplimentară a protestatarilor, sporirea sentimentului general că acest guvern este incompetent şi că trebuie să plece ş.a.m.d. La un moment dat mă gândeam că însuşi „daddy“ Dragnea a fost furios de modul cum „proastele“ sale au administrat situaţia. Cred, însă, că Dragnea şi consilierii săi, au încercat, de fapt, să oprească alunecarea pe tobogan a PSD-ului, şi probabil, parţial au reuşit, parte a electoratului lor fiind „re-motivat“ de evenimentele din piaţă.

Privind situaţia dintr-o altă perspectivă, se ştie bine că într-o ţară ca România, un guvern poate fi răsturnat doar prin generarea unei „emoţii“ generale, evenimente dramatice, nu cu argumente şi acţiuni raţionale. Nu mult a lipsit să avem victime omeneşti în confruntări, ceea ce ar fi generat, zic eu, căderea guvernului. Totul a fost la limită şi, din fericire, nu au fost victime. A vrut PSD-ul căderea „legitimă“ a propriului guvern sau doar s-a dorit doar o demonstraţie de forţă? Cum a lupta cu mulţimea este întotdeauna o strategie pierzătoare, poate că prima variantă este mai plauzibilă.

Într-o ţară normală, ar fi cât se poate de evident că PSD-ul şi ALDE ar pierde alegerile următoare: au „supărat“ prea multe categorii de populaţie.

Într-un fel sau altul, ambele tabere au încercat, şi încearcă, să se folosească de evenimentele din Piaţa Victoriei pentru a câştiga capital de imagine. În acest moment, prin polarizarea electoratului, aş crede că toţi jucătorii au avut ceva de câştigat: PSD-ul şi Dragnea şi-au consolidat, pe moment, imaginea în rândul electoratului lor (majoritatea pensionari, asistaţi social şi oameni slab educaţi), imagine care intrase pe o pantă pronunţat descendentă, iar Opoziţia a arătat încă odată că actuala guvernare îşi urmăreşte doar propriile interese, în special salvarea penalilor lor în frunte cu Dragnea, şi că nu se dă în lături de la nimic pentru a-şi atinge scopurile.

Preşedintele Iohannis a avut, de asemenea, de câştigat, doar şi dacă mă uit la ploaia de acuze, concertate, la adresa lui lansate de canalele media pesediste. Încă odată s-a văzut că este singurul aliat pe care strada şi societatea civilă poate conta.

Partida este, însă, departe de a fi jucată. Într-o ţară normală, ar fi cât se poate de evident că PSD-ul şi ALDE ar pierde alegerile următoare: au „supărat“ prea multe categorii de populaţie. Prin comparaţie, la fel s-a întâmplat şi cu alegerile pentru Primăria Chişinăului: a fost firesc ca Plahotniuc şi ai lui să piardă încrederea populaţiei, şi, implicit, alegerile. Dar nu au pierdut puterea, alegerile fiind invalidate!

În România este greu de anticipat că se pot întâmpla astfel de lucruri, însă, toate scenariile trebuie considerate: prea sunt multe similarităţi între ceea ce se întâmplă acolo, dar şi în tot Estul Europei, de la schimbarea legilor Justiţiei, până la eliberarea puşcăriaşilor, amnistiilor fiscale de tot felul, schimbarea codurilor civile şi a sistemelor de votare şi multe altele, şi toate cu un singur scop: crearea de haos şi instabilitate! Este singura modalitate prin care o guvernare coruptă şi mincinoasă se poate menţine la putere.

Care vor fi paşii următori? În campaniile electorale în care am fost implicat nu am subestimat niciodată competitorii, de aceea am încercat întotdeauna „să mă pun în mintea lor“, pentru a încerca să anticipez mişcările lor viitoare.

Ce va încerca să facă PSD-ul? Să schimbe cât mai rapid legile care mai sunt de schimbat (sfârşitul lui august, începutul lui septembrie), apoi să genereze o schimbare de guvern sau chiar să renunţe la putere. Este cât se poate de clar că dacă nu se va rupe cumva acest ritm, PSD-ul va fi măturat la alegeri. Mă gândesc că nu întâmplător Dragnea şi toţi vectorii PSD-ului au început o adevărată campanie de imagine în jurul măririi pensiilor: că vor fi dublate şi chiar triplate până prin nu ştiu care an! Au mărit semnificativ salariile unor categorii de funcţionari publici (gândiţi-vă doar câţi funcţionari sunt în miile şi miile de primării de prin ţară!), funcţionari care îşi vor apăra teritoriul şi noile privilegii şi care vor fi elemente (puternice şi eficiente) rezistente la schimbare! Se bazează şi pe un număr consistent de primari şi consilieri ai opoziţiei care s-au săturat să stea cu sabia DNA-ului deasupra capului.

În stilul deja testat de câteva ori în ultimele decade, PSD-ul va încerca să iasă de la guvernare, cel mai probabil, susţinând la putere un guvern „tehnocrat“. Tare mi-e frică că şi acum există elemente ale opoziţiei care ar accepta accederea la aşa-zisa putere: unii dintre PNL-işti (au tot stat „pe uscat“ în opoziţie), dar şi unii dintre „noii politicieni“, care nu urmăresc neapărat propria îmbogăţire, însă, datorită orgoliului şi suficienţei, au convingerea total eronată că pot schimba lucrurile într-un timp foarte scurt.

[Am fost cu totul surprins când Cioloş a acceptat, cu bună credinţă, evident, să formeze guvernul cu doar un an înainte de alegeri, pentru că a priori nu avea cum să obţină rezultate care să se simtă în buzunarul (şi burţile) alegătorilor „de dreapta“ (da, din păcate, şi o mare parte din acest electorat reacţionează instinctiv, datorită în principal a lipsei de cultură politico-economice!). În consecinţă, reîntoarcerea în forţă a PSD-ului la putere a fost atunci previzibilă.]

Aşa se va întâmpla şi acum: până se dezmeticesc noii guvernanţi, până îşi împart feliile de tort, fără un program de guvernare deja pus la punct, fără oameni pregătiţi, existând numeroase tabere şi interese, orgolii nemăsurate etc. etc. – va fi un talmeş-balmeş veritabil pentru cel puţin un an de zile (dacă nu doi). Datorită noilor legi, penalii PSD vor fi bine mersi în opoziţie, câştigând capital politic cu fiecare bâlbă inevitabilă a guvernului. Nu este greu de ghicit care va fi rezultatul alegerilor. Cazul „Colectiv“ este un exemplu clasic de gândire anticipată a mişcărilor, pe termen mediu şi lung, de pe tabla de şah a politicii româneşti: opoziţia s-a bucurat atunci de debarcarea guvernului Ponta şi de accederea parţială la putere, însă PSD-ul (şi sistemul!) a fost cel care a tras foloasele, revenind „en-fanfare“ la guvernare după doar un an! Mă gândesc că ceea ce s-a întâmplat în Piaţa Victoriei pe 10 august a fost o încercare de re-editare, la scară mai mică, a acelor evenimente.

Adevărata luptă nu se dă acum pentru a convinge anumite părţi din electorat să treacă dintr-o tabără în alta, ci pentru a convinge propriul electorat să vină la vot şi a demotiva alegătorii oponenţilor, a-i determina să stea acasă.

Pe de altă parte, există posibilitatea ca Dragnea să nu renunţe la putere, să schimbe încă odată guvernul, căpătând astfel o gură de oxigen, şi să câştige timp pentru a-şi pune afacerile (averea, adică) în siguranţă şi să părăsească ulterior corabia, lăsându-i pe „locotenenţi“ să deconteze dezastrul pe care l-a creat.

Ce ar trebui să facă opoziţia, acum că evenimentele din Piaţa Victoriei au întărâtat electoratul ostil PSD-ului? Să continue să hărţuiască această coaliţie destructivă, şi, mai important, să nu accepte accederea la putere decât doar prin alegeri anticipate (care să aibă loc cel mai devreme anul viitor). O altă necesitate: aşa cum am arătat în postarea anterioară pe acest blog, opoziţia trebuie să se unifice, să pregătească o echipă şi un program de guvernare clar şi eficient şi să aştepte momentul optim pentru debarcarea PSD-ului – poate părea paradoxal, dar acel moment încă nu a sosit!

Adevărata luptă nu se dă acum pentru a convinge anumite părţi din electorat să treacă dintr-o tabără în alta, ci pentru a convinge propriul electorat să vină la vot şi a demotiva alegătorii oponenţilor, a-i determina să stea acasă. PSD-ul încearcă să îşi motiveze electoratul şi să de-motiveze electoratul extrem de volatil al dreptei. Opoziţia, extrem de fragmentată şi luptând pentru acelaşi electorat, pare că este preocupată de câştigarea unei felii de colivă cât mai mari la parastasul preconizat al PSD-ului. Pentru a putea mişca ţara în direcţia dorită, important este scorul cu care va câştiga opoziţia alegerile şi, mai ales, capacitatea tuturor partidelor şi liderilor implicaţi în a se mobiliza, colabora, trece peste orgolii, face anumite compromisuri, a cădea de acord asupra un plan comun, unei echipe de guvernare etc. etc… Deja foarte multe, prea multe, necunoscute şi variante de joc pe tabla de şah a politicii româneşti…