Nicio funcţie mare în stat fără un plagiat!

Aşa cum îi stă bine unui ministru al Culturii, Gigel Ştirbu e un tip discret. Când e pus în faţa unei camere de luat vederi, preferă să se joace cu microfonul. Un ministru cu simţul umorului nu-i un lucru rău, mai ales când are drept şef un prim-ministru capabil să strecoare câte o „glumiţă” (proastă, evident) în orice frază. Domnul Ştirbu nu are cum să nu-mi trezească simpatia: împărtăşim aceeaşi pasiune pentru istorie.

E drept, în cazul domniei sale pasiunea a fost oarecum târzie. După studii de teologie, pătruns până la fiinţă de doctrina liberală, s-a decis să-şi completeze CV-ul cu un doctorat în istorie, obţinut în 2011 la Universitatea Valahia din Târgovişte, cu o lucrare intitulată „Liberalismul românesc în anii 1930-1940”. Foarte frumos! Adevărul e că nu ai nevoie de studii de specialitate pentru a urma şi obţine un doctorat în istorie. Nu-i mare filosofie, să mă ierte domnul Pleşu pentru asocierea nefericită de cuvinte.

Povestind despre munca asiduă de cercetare, domnul Ştirbu şi-a luat inima în dinţi şi, în loc să se joace cu microfonul, a tunat de la înălţimea funcţiei sale: „Am rupt uşile Arhivelor Naţionale!” Dar să vezi ghinion! Unor ziarişti - altă treabă n-aţi avut, că-i plină ţara de subiecte, v-aţi găsit voi să vă faceţi meseria - le-a trecut prin cap să rupă şi ei uşile Arhivelor, să verifice dacă numele Gigel Ştirbu e trecut în fişele de cercetare. Nu era. Contrariaţi, l-au interpelat pe domnul doctor, care le-a replicat pe un ton supărat:

„Credeţi ca am copiat? Dovediţi acest lucru! Am mulţi colaboratori, prieteni care m-au ajutat, ei mi-au procurat dosarele“.

Aici recunosc, am tresărit puţin. Eu am lucrat zece ani într-o arhivă; cu toate astea, de fiecare dată când studiam un dosar sau o rolă de microfilm, completam fişa de cercetare. Că asta-i regula....În privinţa colaboratorilor, mărturisesc că mă încearcă invidia. Mie nu mi-a trecut prin cap să-mi transform doctoratul într-o lucrare colectivă. Că de aia unii ajung miniştri, iar alţii....

Ziariştii au insistat (ai dracului!): în ce reviste, anuare aţi publicat înainte de susţinerea tezei, la ce colocvii aţi participat? Dar un ministru al guvernului Ponta nu se lasă intimidat cu una, cu două. Şi are un răspuns care te lasă fără replică:

„Am ţinut foarte multe conferinţe la organizaţiile de partid, la femei, la tinerii liberali".

Lucrarea conţine şi trimiteri la arhiva Hoover Institution of War, Revolution and Peace, Stanford, California. (Un sfat pentru ziarişti: e Stanford, nu Standford).  Desigur, cineva a uitat să-i precizeze onor ministrului că nu poţi cita decât documente pe care le studiezi personal (sau colaboratorii, după caz). În caz contrar, sursa se citează altfel. Asta dacă ai pretenţia unui doctorat în istorie, deşi nu ai studii de specialitate.

Coordonatorul lucrării, profesorul universitar Gheorghe Sbârnă, a recunoscut şi el că există suspiciuni de „incorectitudine ştiinţifică”. Faptul că ele trebuiau remediate ÎNAINTE de susţinerea tezei...cred că e o altă discuţie.

Alte comentarii sunt de prisos. Concluziile, ca de obicei, le las cititorilor.