Popor, populaţie, nemernici

De câteva zile, mă urmăresc vorbele unei persoane şi nu încetez să mă mir şi să mă înspăimânt. Persoana respectivă, femeie (!), afirma că nici nu se gândeşte să doneze sânge unui satanist, pentru că ea e oiţa Domnului. Am rămas mut. Da, e o dovadă de prostie imensă cât Universul. Da, e înapoiere, trogoloditism în formă pură. Da. Dar nu e singurul exemplu.

De la Gigi Becali la Aurelian Pavelescu, de la bloggeri la călugări, în câteva ore de la această tragedie naţională, zeci, sute, mii de voci au vânturat marota pedepsei divine pentru pactizarea cu duşmanul diabolic. Nu mă interesează dimensiunea prostiei fudule. O cunosc. Seamănă, dacă vreţi, cu procesele staliniste, alea în care erai vinovat înaintea judecăţii. Nu e nicio deosebire. Dar pe aia o putem, vai, explica, în tragismul consecinţelor pe care le-a produs. A fost o ideologie criminală, adoptată cu ochii închişi de nişte scursuri de oameni, ajunşi în poziţii-cheie. O fundătură neagră a istoriei. Dar acum? Acum ce ideologie a putut să tulbure într-un asemenea hal minţile semenilor noştri? De unde vin aceste convingeri irefutabile? Cum ajungi să îndeşi alţi oameni, pe care nu-i cunoşti, nu i-ai văzut niciodată, în abatorul morţii şi să rânjeşti: „Aşa le trebuie!“? Cum? E ceva ce nu ştim noi, ăştia fraierii, orbii, greşiţii? Nu am găsit nicăieri, absolut nicăieri, vreo dovadă că pedeapsa divină a decis ca nişte fete şi nişte bărbaţi care munceau pe rupte şi care au mers la un concert – să fie nişte criminali numai buni să piară în foc şi pară. Nu îmi pot reveni, nu pot să accept că aceşti „semeni“ ai noştri există şi nutresc astfel de convingeri. Şi nu, nu pot accepta că există vreun Dumnezeu care să se distreze la o crimă şi să mai aibă adepţi raţionali. 

În încercarea de a dovedi voinţa „dreaptă“ şi pedepsitoare a lui Dumnezeu, mintea fumegândă a acestor fanatici nu face rabat de la stupiditate şi ignoranţă. Halloween-ul, bostanii sculptaţi, muzica, cluburile, viaţa, în diversitatea ei universală, sunt toate prilej de moarte în chinuri. Aş vrea să-i plâng, căci par nebuni. Dar nu e adevărat. Am căutat peste tot. Teologi, filosofi, istorici ai religiei. Unde, în religia iubirii, e posibilă atâta ură, atâta frică? Nu, nu este. De altfel, răspunsul câtorva prelaţi mi-a înseninat ziua. Unul, om plecat din România, a spus verde că nu cunoaşte dovadă mai mare de credinţă decât abandonarea propriei persoane pentru salvarea celuilalt. M-am liniştit niţel. Dacă n-ar fi aşa, atunci cazul fanaticilor ISIS, care au executat nişte copii pentru că se uitau la un meci de fotbal, ar trebui să devină normă. Repet, aşadar, întrebarea: de unde vin aceste convingeri? Şi nu rămâne decât să ne consolăm cu natura umană. Aia întunecată, răzbunătoare, nemiloasă, opacă şi care şi-a găsit un loc călduţ sub pulpana lui Dumezeu. Natura umană fără milă şi fără îndoieli în căutarea unei proptele. Nu contează câtă carte ai sau n-ai. Nu contează câtă glagore ţi se aglomerează sub tărtăcuţă, când gândul prostesc sau criminal se mobilizează (şi, oho, cum se mai pupă inteligenţa cu prostia!), toate argumentele, toate religiile devin măciuci. Am văzut tot soiul de oameni, simpli, credincioşi, atei, tineri, bătrâni, ajutând fără să respire. Despre ei nu vorbim, ei sunt faţa luminoasă a omenirii. Printre ei, însă, circulă, nevăzuţi, necunoscuţi, nişte alieni. Ei sunt nemernicii sub acoperire.