Preşul lui Putin. Rusia, Ucraina, Germania şi intelectualii europeni

Herta Müller

În SUA, cancelarul Scholz a dat din colţ în colţ. Politica lui rusă e imposibil de explicat. Cum o văd intelectuali ca scriitorii Bernard-Henry Levy, Herta Müller şi colega ei Svetlana Alexievici? Ca una de ruşine.

Pentru Bernard-Henry Levy lucrurile sunt clare. ”Colaborarea Germaniei cu Rusia pe spinarea Ucrainei e o trădare a realizărilor postbelice”.

Filosoful francez, revenit la liberalism, după ani de cantonare în dreapta spectrului politic, se arată uluit, în publicaţia americană Tablet, de lipsa de apetenţă a Germaniei pentru ajutorarea Kievului.

Levy e siderat de înţelegerea pe care Berlinul o manifestă faţă de Rusia, într-un moment în care Moscova a devenit un real şi acut pericol în estul continentului, anglo-saxonii au mobilizat, ori sunt gata să ”mobilizeze forţe nu departe de linia de front ucraineană, Franţa anunţă dislocarea unui batalion în România, iar Suedia îşi mobilizează împotriva Rusiei flota de război şi dronele”.

Optimist incorigibil, gânditorului parizian i se pare, prin urmare, că toate acestea, ”chiar dacă încă nu s-a câştigat nimic”, ar fi, ”de ani de zile, prima veste bună: faptul că lumea liberă (şi nu trebuie să ezităm s-o numim aşa) reacţionează la ameninţarea unei invazii în Ucraina, iar Vladimir Putin începe, aşa cum era de aşteptat, să se retragă”. Or, nu e clar nici acum că Putin ar da înapoi.

Clar e, în schimb că, în concertul lumii libere, se aude un falset. Nu e greu de identificat. Potrivit publicistului francez, ”excepţia Europei e Germania”. Bilanţul derapajelor diplomatice ale noului guvern de la Berlin e, într-adevăr, lung. Eseistul parizian jalonează doar câteva dintre ele, începând cu al noii şefe a diplomaţiei berlineze, ecologista Annalena Baerbock, care a respins mai întâi,...”la Kiev, opţiunea militară şi i-a predat apoi colegei ei de la ministerul apărării, Christine Lambrecht, sarcina de a anunţa grotesca livrare în Ucraina a 5.000 de căşti”.

A urmat ”înţelegerea manifestată pentru sentimentul Kremlinului de a se simţi ameninţat de extinderea NATO”, exprimată de politicieni social-democraţi ca şefa guvernului din Mecklenburg-Pomerania Inferioară. Apoi şocanta experienţă a Estoniei. Căreia Germania i-a amintit că nu poate trimite nişte vechi obuziere în Ucraina fără aprobarea Germaniei, căci armele au aparţinut fostei RDG şi există motive de a se interzice acest export”. În fine, a fost ”silit să demisioneze amiralul Kay-Achim Schönbach, şeful marinei, pentru că preluase limbajul celei mai ofensive propagande ruse, potrivit căreia un Putin prietenos n-ar cere decât respectul infamilor săi vecini ucrainieni”.

Sensul şi efectul lui Nordstream 2

Bernard-Henry Levy pune degetul pe rana vie a raporturilor germano-ruse, care privesc nu doar Berlinul şi Moscova, ci şi ţările dintre cele două capitale, ba chiar întreaga lume. Şi anume gazoductul Nord Stream 2, un proiect de livrare de gaz rusesc în Germania şi vestul Europei, al cărui nume, liderul de la Berlin, social-democratul Olaf Scholz, a refuzat să-l pronunţe la Washington.

”Singurul sens al acestui gazoduct”, care l-ar ”dubla pe geamănul său, Nord Stream 1, e să le provoace pagube Ucrainei şi Poloniei”, mai estimează filosoful francez, adăugând textual: ”Oare trebuie să mai amintim că singurul efect palpabil al acestui proiect faraonic, dorit în mod straniu, în ultimii 20 de ani, de toate guvernele germane, constă în ocolirea Poloniei şi Ucrainei, spre a le priva de taxe de tranzit?” Evocând caracterul pernicios (înţeles bine de NATO) al unui gazoduct care înseamnă şi creşterea dependenţei Europei de un gaz rusesc al cărui robinet poate fi închis oricând şi reacţiile întârziate, tergiversând soluţiile, propuse de Berlin, Bernard-Henry Levy pune politicii nemţeşti faţă de Moscova un diagnostic nimicitor: ”Germania caută motive pentru a evita obligaţia de a intra în acţiune”. Iar justificările germane pentru această politică a inacţiunii şi tărăgănărilor sunt contradictorii, după cum just observă el.

Unii invocă, în susţinerea ”acestui neo-pacifism”, ideologia ”schimbării prin comerţ” a lui Samuel Pisar, tatăl adoptiv al actualului şef al Departamentului de Stat, Blinken. Alţii trimit fie la ”politica destinderii (Ostpolitik) faţă de imperiul comunist promovată de Willy Brand”, fie la nazism, când, vorba lui Paul Celan, ”moartea era un magistru din Germania”. Dar ”de ce să nu beneficieze de această vină (germană) şi ucrainienii?”- se întreabă, pe drept cuvânt, eseistul parizian.

Care nu uită nici de unele din figurile cele mai sinistre ale acestei istorii: spioni ai STASI, agenţi secreţi, agenţi de influenţă. Şi mari profitori. Printre inşii din cauza cărora ”unii n-au din principiu încredere în Germania”, filosoful francez îi enumeră pe ”ex-cancelarul Gerhard Schröder, iniţiatorul blestematului gazoduct care s-a vândut pe sine concernului (de stat rusesc) Gazprom şi liderul acestui proiect, fostul ofiţer al STASI Matthias Warnig, ex-jucător din echipa (kaghebistului, n.m.) Vladimir Putin. Başca, cele trei firme puse de guvernul american pe lista neagră, suspectate a fi colaborat la elaborarea armei chimice folosite de Rusia în atentatul contra lui Navalnîi”.

Există şi altă Germanie

Bernard-Henry Levy îşi imploră prietenii germani să nu uite că sunt ţara unui Konrad Adenauer şi a imperativului categoric kantian, că sunt urmaşii ”fondatorilor antinazişti şi antistalinişti ai Europei”, moştenitorii înţelepciunii lui Nietzsche, ai unor Hölderlin, Novalis, Thomas Mann şi alţii şi că ”merită o soartă mai bună decât să fie preşul lui Putin”.

Or, Levy e naiv dacă îşi închipuie că amnezia ar fi singura, sau cea mai mare problemă. Laşitatea, epicureismul, lipsa experienţei comuniste, sminteala relativismului, deconstructivismului şi neomarxismului au întunecat minţile multora, în vest. Încât poate şi mai ample sunt nedumerirea, jena şi sila unor scriitori de origine esteuropeană care trăiesc în Germania.

Cu două laureate berlineze ale Premiului Nobel pentru Literatură, din care una, Herta Müller, s-a născut în România, iar cealaltă, Svetlana Alexievici, în Belarus, a stat de vorbă Der Spiegel. Potrivit publicaţiei germane de stânga, ”ambele povestesc istorii despre oameni distruşi de dictaturile erei socialiste”. Spiegel lăsă aici impresia că e istoric defazat. Fiindcă scrie că ”Rusia albă (Belarus) e considerată ultima dictatură a Europei”. Pare a crede, prin urmare, nu doar că epoca şi dictaturile marxiste ar fi trecut şi ar fi fost ireversibile, ci şi că Rusia lui Putin n-ar fi o tiranie mafiot-kaghebistă. Revista le cere părerea despre o posibilă invazie, consemnând că ambele scriitoare ”se miră de nostalgia sovietică din răsărit” şi cer ”exporturi de arme germane” (în Ucraina).

Va fi? Sau nu va fi invazie? Că războiul e de mult

În replică, Svetlana Alexijevici care, după mamă, e pe jumătate ucraineancă, se fereşte de predicţii. Totuşi, în Ucraina şi Belarus, unde îi trăiesc rudele, ”cei mai mulţi au, din motive obscure, sentimentul că trupele ruse nu vor cotropi” ţara vecină. Putin ”se va mai întâlni o dată cu Biden. Asta vrea. Vrea să fie pe buzele tuturor”, mai apreciază scriitoarea, o participantă la revoluţia din Belarus din 2020, înăbuşită sângeros de A. Lukaşenko, care-i ţine după gratii pe mulţi şi multe din colegele ei revoluţionare.

”Chiar crezi, Svetlana, că Putin îşi concentrează trupele doar pentru atât? Ce să-l împiedice oare să invadeze Ucraina, de vreme ce a mai făcut-o şi în 2014, în Crimeea şi i-a mers, anexând-o în pofida dreptului internaţional?” - îi răspunde, nu fără temei şi logică, Herta Müller, adăugând, ca un deget pus pe rană: ”A ocupat practic Donbassul. Fără Putin n-ar exista separatişti. A îmbucătăţit Ucraina. Toţi vorbesc acum despre o criză. Ce criză? E de mult război în Ucraina! De opt ani!”...

Intervine în discuţie revista germană, spre a nu se omite afirmaţiile şi pretenţiile dictatorului, punctul de vedere oficial, apusean, precum şi geografia. Der Spiegel ţine să adauge că ”Putin contestă că vrea să invadeze Ucraina, dar guvernele apusene sunt alarmate”. Jurnaliştii germani mai menţionează că ”Ucraina are graniţe comune cu România şi Belarus”, ţările din care provin cele două scriitoare. Pe care gazetarii le întreabă: ”Ce simţiţi la gândul unei invazii?”

”Frică, disperare şi neajutorare”, le răspunde Müller, manifestând empatie în special faţă de ucrainieni, dar şi faţă de alţi esteuropeni, amintind că şi românii şi polonezii şi-au dorit aderarea la NATO ca să se apere, nu ca să atace Rusia.

Cine e de partea lui Putin

În naivitatea sau ignoranţa sa, Spiegel crede că pe Putin l-ar sprijini o mare majoritate a ruşilor, că 70 la sută l-ar susţine. Bănăţeanca trăind la Berlin are bunătatea de a-i lămuri pe ziariştii publicaţiei germane, explicându-le evidenţa. Şi-anume, că ”în toate sondajele efectuate în dictaturi, poporul îşi iubeşte dictatorul”.

Deşi, după cum mai precizează ea, tiranul domneşte ”împotriva intereselor propriului său popor” şi-şi bagă banii obţinuţi prin vânzarea de petrol şi gaze în buzunar, nu în infrastructură, spitale şi cărţi. Cu fondurile provenind din achiziţiile Germaniei de energie rusă, Moscova îşi produce armele pe care le încearcă în Siria. Iar mai nou în Europa. Colega ei din Belarus, care confirmă că Putin ”îşi bagă banii în armată” n-are iluzii. ”Perestroika n-a pus capăt nici dictaturilor nici omului roşu”.

Nu mai puţin lucidă se arată Herta Müller: ”Putin nu e capabil să gândească decât în tipare vechi...Îşi declară compatrioţii agenţi străini. A fost socializat ca un criminal şi nu cunoaşte alte metode decît să mintă, să fure, să şantajeze. Şi e vorba de crime. Anna Politkovskaia und Boris Nemţov. Aceste asasinate nu s-au elucidat. Ce poate oferi altceva decât o dictatură? Asta e problema dictatorilor. Comit atâtea crime, că ştiu că, odată ce încetează să fie dictatori, pune mâna justiţia pe ei”.

Appeasement occidental pe pâine

Ca mare parte din presa apuseană mainstream şi de stânga, săptămânalul german se arată precaut, îngrijorat, prevenitor şi suflă şi în iaurt: ”e oare corect ca Putin să fie numit dictator” întreabă ziariştii?

Müller e nedumerită: ”dar ce altceva să fie unul care-şi trimite opoziţia în închisoare sau în lagăre?” Tinerii, precizează ea, amintind de persistenţa efectelor sistemului de lagăre staliniste şi de desfiinţarea organizaţiei Memorial, care apăra drepturile omului, n-au decît alternativa de a tăcea sau de a emigra.

Autorea ”Soldaţilor de plumb” (tradusă în România ca ”Soldaţii de zink”) nu crede că în cauză e doar Putin, ci şi populaţia rusă, care s-a dezvăţat să fie liberă.

Într-un tîrziu, publicaţia germană le pune scriitoarelor întrebarea cheie: ”ce răspundere îi revine vestului?

Alexievici deplânge faptul că vestul n-a ajutat Belarus cum a ajutat fosta RDG, lăsându-i patria în sfera de influenţă rusă, sub imperiul aceloraşi probleme postsovietice; iar Müller că, după căderea zidului, s-a cam uitat de libertate în Germania, ca şi de suferinţele celor oprimaţi de comunism, amnezia alimentând nostalgiile (socialiste) ale celor muţi pe vremuri (sub regim dictatorial) care, politic analfabeţi, îl apără azi pe Putin. Cum fac şi extremiştii de stânga (din Die Linke, Stânga) şi cei de dreapta (ai AfD).

Müller nu uită să menţioneze slugile lui Putin gen Schröder şi tăcerea partidului său SPD la derapajele lui, iar Alexievici verbiajul vestului, care ”greşeşte că, din epoca ţarilor încoace, îi e mereu frică de Rusia”. Despre care Occidentul n-a înţeles, mult timp, că trebuie să fie puternică şi democratică, fiindcă altfel le merge rău tuturor. Or, până au priceput toate acestea, oligarhii şi-au băgat Rusia în buzunar şi se plâng că nu sunt respectaţi în vest...

Dar, mai vrea să ştie Der Spiegel, nu se simte Rusia pe drept ”înconjurată de NATO”? ”Nici o ţară a NATO n-a ameninţat vreodată Rusia. E invers”, relevă Herta Müller, acuzând Rusia, pe drept, de magalomanie politică. Ajuns în acest punct, Spiegel scoate din panoplie arma supremă a împăciuitorismului german, amintind de ”Germania nazistă şi de suferinţele pricinuite estului. Puteţi oare înţelege de ce Germania mizează pe diplomaţie şi nu nu vrea să livreze arme Ucrainei”?

Sagacitatea politică a unor prozatoare

Cu maximă luciditate, Müller demontează fără milă ceea ce numeşte ”pretextele neavenite” ale diplomaţiei germane. Întrucât şi ea, ca şi alţi intelectuali publici europeni, pare a vedea politica Germaniei faţă de Rusia şi Ucraina acid, ca o mare, ca o imensă ruşine, scriitoarea aminteşte, just, că tocmai istoria Germaniei ar trebui să oblige această ţară să ajute militar Ucraina, nu să-i trimită ceai de fenicul, după ce politicienii germani s-au făcut rău de râs, expediindu-le căşti.

Necruţătoare este ea şi cu platitudinile, locurile comune şi enormităţile articulate de politicieni laşi, ca social-democratul Lars Klingbein, care ar vrea să ”organizeze pacea”, ori cu şefa diplomaţiei germane Annalena Baerbock, care crezuse că e bine să spună stupiditatea potrivit căreia nu s-ar ”trage când se vorbeşte”.

Nici colega ei din Belarus nu-i poate justifica pe împăciuitoriştii germani, de vreme ce şi Svetlana Alexievici se pronunţă în favoarea ajutorării militare a Ucrainei, importantă, după cum spune ea, întru victoria democraţiilor.

Le-ar face bine, potrivit ei, politicienilor germani, să-i vadă, cum i-a văzut ea pe ucrainieni, ”îngenunchiind la marginea străzii”, după obiceiul locului, când treceau carurile funerare cu tinerii soldaţi ucrainieni împuşcaţi de mercenarii ruşi în Donbass.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle