Eveniment

articolul anterior articolul urmator

Puterea şi Adevărul, precum şi Reconstituirea comunismului descentralizat

4
18 Nov 2021 09:54:08
Deutsche Welle

Ne mai spune ceva despre un veac de istorie a PCR şi nelibertatea de azi Puterea şi adevărul, un film comandat de agitprop, care abia a scăpat de foarfecă? Şi de ce cad toate democraţiile, mereu, în aceleaşi capcane?

Cum se închide azi fereastra libertăţii politice în est şi vest? Dacă istoria, aşa cum pare, se repetă, a studia eficient acest fenomen presupune revizitarea închiderilor din trecut, a precedentelor parcursuri spre totalitarism şi a sincopelor lui. Ilustrativă, în context, e esenţa istoriei de un veac a PCR.

Edificator e şi acel interval scurt din trecutul cinematografiei româneşti în care, fie şi voalat, i s-au putut aborda critic, comunismului, esenţa, trecerile şi căderile. De pildă cea din ideologie colectivistă în delir pseudoreligios şi cult al personalităţii, din resentiment şi seducţie în fanatism, din masificare în violenţă şi teroare, din crimă în masă în spăşiri, revizuiri şi reabilitări.

Constantă i-a rămas doar cruzimea, obsesia puterii, tirania şi capacitatea fenomenului de a învăţa să supravieţuiască şi să-nflorească prin relativizare, infiltrare, ramificare, diversificare şi incluziune. Pe scurt: prin descentralizare.

Steaua polară a cinema-ului politic românesc

Înainte de a se închide pe alte două decenii, fereastra libertăţii, întredeschisă scurt, sub comunişti, i-a oferit cinema-ului politic românesc şansa de a-şi cânta, în răstimp de doi-trei ani, şi uvertura, şi cântecul de lebădă. Uvertura (şi poate şi finalul) i-a fost "Reconstituirea". După o extrem de dură bătălie dusă de regizorul ei, Lucian Pintilie, ca să vadă lumina ecranului, pelicula din 1968 cu George Mihăiţă, Emil Botta, George Constantin, Vladimir Găitan şi Ileana Popovici, pe un scenariu de Horia Pătraşcu, fusese cenzurată aproape imediat după premiera din ianuarie 1970. Zugrăvea prea adevărat zguduitoarea realitate nemachiată şi nemascată a prezentului şi viitorului decerebrat, în minciună şi teroare, a unui comunism mutilant, care se mai credea, prin destalinizare, pe drumul cel bun.

Nu trecuse mult de când ungurii le predaseră esteuropenilor lecţii de eroism şi libertate, în 1956. Polonezii şi cehii învăţaseră şi ei, în pofida comunismului lor importat, să vorbească limbajul unui cinema şi artistic, şi liber.

În răstimp, românii, cu elitele proprii retezate poate mai sălbatic decât alte popoare captive, întârziaseră în film, în ciuda pionieratului şi vârfurilor cinematografice româneşti. Îşi refăcuseră mâna, în special prin geniul lui Liviu Ciulei, autorul Valurilor Dunării şi al Pădurii Spânzuraţilor, iar apoi prin curajul, inteligenţa şi onestitatea fără rest ale lui Lucian Pintilie.

Calităţile lui intelectuale explică, pe lângă inspiratul scenariu şi talentul de excepţie al actorilor, impactul enorm al unui film care reconstituie jalnica imagine a unui popor îngenuncheat. Românii, cum diagnostichează fără milă "Reconstituirea", erau deja măcinaţi moral după 20 de ani de comunism. Erau părăsiţi de elite, simbolizate de un profesor la seral, adevăratul personaj central, surpat nu doar de băutură, de nefericire, de tragediile induse de regim, ci şi în plină degringoladă etică şi pradă, ca atare, nu doar fatalismului, ci şi falsului, teatralităţii şi inautenticităţii. Pe om, vrednic precursor al intelectualului român plagiator şi adulator de codru naţional, îl chinuie deschiderea, se vrea încătuşat. Reclamă deci eliberarea de "generozităţi cumplit constrângătoare". Când nu-l încovoaie soarta, băutura sau mintea chinuită de îndoieli şi fantasme, stă drepţi, ca şi miliţianul, în faţa procurorului, în faţa coruptei autorităţi reprezentate de secretarul de partid şi de magistrat.

Deşi oamenii pot părea zglobii, ca tânăra înotătoare atrasă de unul din băieţii reconstituind o nevinovată bătaie, căreia materialismul nu i-a răpit încă prospeţimea şi capacitatea de a iubi, toţi sunt osândiţi, minaţi cum sunt, fizic şi psihic. Sunt degradaţi de teamă, de resentiment, de minciună, de violenţă, dacă nu de foame, de turpitudine şi vulgaritate, dacă nu de gratii, autoritarism şi sclavie, de intimidare, masificare şi comercializare. În teatrul în care s-a prefăcut închisoarea în aer liber, care este ţara comunistă, totul e fals. Doar decrepitudinea e autentică şi indusă, aşa cum e pavat orice drum spre infern, de grămezi peste grămezi de bune intenţii, iar nu de "generozităţi", pe care cetăţenii sunt învăţaţi de profesor, de regim, să le resimtă "mai constrângătoare", chiar, decât tirania.

Şiretul urmaş al Reconstituirii

Aceasta este realitatea atroce a comunismului românesc în faza lui blândă. Aceasta e oroarea cotidiană de dincolo de Gulag, de teroarea indicibilă a fenomenului Piteşti, a celorlalte temniţe ale marxismului românesc. În provincie, procurorul e un homo sovieticus îmbrăcat frumos, elegant, în alb, ca un chelner de lux şi ca preşedintele României de mai târziu. E corupt până în măduvă, dar autoritatea s-a descentralizat. Activistul nu e singur. Pe lângă procuror, mai ordonă "drepţi şi culcat" şi miliţianul. Care ştie să vorbească şi omenos. Adevărul s-a relativizat. Autorităţile s-au înmulţit, devenind ca neadevărurile, multe şi mici. Reconstituirea nu reface deci, decât aparent, un fapt divers, iscat de doi golani care s-au îmbătat şi s-au bătut, distrugând "proprietate socialistă".

Filmul reconstituie în fapt prezentul şi prefigurează viitorul, marcate de realitatea celebrului "amestec de Stalin şi Caragiale, care este comunismul românesc". Îl evocase astfel Bellu Zilber, deţinutul politic al tuturor regimurilor, nonconformistul profet ateu, intelectualul şi ilegalistul dezabuzat, dispreţuit şi marginalizat, înainte de a fi torturat în lotul Pătrăşcanu.

Care îl obseda şi pe Nicolae Ceauşescu, de vreme ce sub ochii săi fusese nu doar debarcată Ana Pauker, ci şi arestat, torturat şi asasinat, în tăcerea sa complice, de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, exponentul "patrioticului" comunism românesc, Lucreţiu Pătrăşcanu.

Ceauşescu însuşi participase activ şi febril la crimele în masă ale "obsedantului deceniu", în cursul căruia impusese, ca general pe puncte, în fruntea trupelor, cu arma în mână şi cu execuţii de ţărani nesupuşi, colectivizarea forţată. Ceauşescu ajunsese la putere printr-un concurs de împrejurări, graţie morţii predecesorului său şi calculelor neghioabe ale poltronului Ion Gheorghe Maurer, aşa că preluase de la Dej mitul viclean al "comunismului patriotic" şi îşi consolidase popularitatea, debarcându-şi rivalii într-un episod trucat de fals antistalinism.

Apoi, narcisist cum era, a vrut să profite propagandistic de "reabilitarea" lui Pătrăşcanu, motiv pentru care comandase un film care să-l pună în scenă expresiv ca un justificat înscăunat mesia. Avusese inspiraţia să accepte să i se încredinţeze scenariul Puterii şi Adevărului prietenului său, Titus Popovici, un scriitor cupid, dar talentat, şi să-i lase genialului Manole Marcus libertatea de a filma şi monta cu actori de prim rang şi de incontestabil talent, ca Mircea Albulescu şi Amza Pelea.

Urma să reiasă din film că Dej n-a prea fost ok, iar Ceauşescu l-ar fi compensat formidabil, că Pătrăşcanu şi Foriş, deşi imperfecţi, nu trebuiau ucişi, iar unii, ca Drăghici şi rivalii noului secretar general, era musai să fie eliminaţi din prim-plan.

În fapt, documenta că oricât de vizionari s-ar crede, liderii comunişti înţeleseseră de la un moment dat că nu pot opera mereu cu asasinatul în masă, pentru că riscă să rămână fără sclavi, în vreme ce bunătatea aparentă, falsă, poate uneori da roade paradoxale şi surprinzătoare.

Deşi nu lipsit, ca orice film tendenţios, de replici teziste şi de cadre manieriste, dar rămas departe de schematismul şi ridicolul altor pelicule de propagandă, Puterea şi Adevărul e doldora de neadevăruri cu atât mai toxice, cu cât sunt împachetate mai abil şi rostite mai persuasiv. Însă, în contrast cu ele şi cu relativismul activiştilor şi securiştilor care-şi rostesc minciunile fiindcă "trebuie", fiindcă o cer "interesele tovarăşilor", ale "partidului" şi ale "poporului muncitor", nonconformistul Pătrăşcanu, alias Amza Pelea, îşi spune adevărul obiectiv atât convingător, într-o şedinţă manipulată întru demascarea sa, încât cenzorii PCR au simţit că trebuie să interzică filmul.

După mica "revoluţie culturală" pusă în scenă de Ceauşescu prin maoistele sale "teze din iulie", care inaugurau glaciaţiunea finală a comunismului românesc, nu se mai putea afirma, ca inginerul Petrescu-Pătrăşcanu, că adevărul ştiinţific există, e obiectiv şi e cu totul altceva decât doctrina de partid şi majorităţile, reale sau presupuse. Istoria trebuia, însă, rescrisă orwellian, condamnându-se la uitare şi mistificare reperele mişcării şi ale istoriei naţionale.

Cu "cheie" fiind, Puterea şi Adevărul a văzut, deci, lumina ecranului, în pofida "tezelor din iulie" pentru că "uită" eficient aceste repere, rătăcindu-le în pădurea puzderiei de neadevăruri suprapuse unor secvenţe de maximă tensiune, ca a pistolului încărcat din mâna unui copil râvnind să tragă în oameni, sau a sărutului apăsat al secretarului general al PCR pe buzele miresei la nunta doamnei Duma-Ceauşescu, al cărei analfabetism e trecut sub tăcere.

Comunismul în postmodernitate

Minciuna este sufletul etern al comunismului, zicea Lezsek Kolakowski. Zicala afirmă că minciuna ar avea "picioare scurte". Or, de vreme ce se bucură de o longevitate remarcabilă, comunismul a învăţat să le lungească, deşteptându-se mai mult decât în "epoca de aur", când deprinsese să se prefacă a avea o "faţă umană".

A trecut prin şcoala lui Gramsci şi a lui Marcuse, prin relativism, feminism radical şi deconstructivismul unor Foucault şi Derrida. A cucerit universităţile şi instituţiile apusene. A devenit, ca în Reconstituirea, ubicuu. S-a impus pretutindeni. A cotropit, încă din debutul secolului trecut, arta de avangardă, după cum relevă o carte în curs de apariţie despre John Cage, semnată de compozitorul româno-german Tom Şora.

Mai nou, şi-a subjugat elitele politice şi birocraţiile, reciclând progresist politicile identitare inventate de fascişti şi puse la lucru, genocidal, de nazişti. Noul progresism e postmodern şi rasist, deşi se dă antirasist. Prosteşte şi exclude nemilos, deşi se dă deştept şi "incluziv". E "divers" liberticid şi victimocratic, deşi se dă egalitar. E tiranic, e maoist, deşi se pretinde democratic. E zelos-religios, mistic şi nihilist, deşi se preface a fi, ca materialismul dialectic, raţional, ştiinţific, ecologic. E ostil minorităţilor, deşi pretinde stăruitor a le apăra şi promova.

Nu e mai puţin resentimentar, antioccidental, antisemit, anticreştin şi aliat cu gloata, anticapitalist şi dedat cenzurii ca şi confuziei limbajului newspeak, decât marxismul clasic. Dar, culmea, e mai proteic. Şi e troţkist nu în teorie, ci în faptă. Revoluţionează permanent şi infiltrează lesnicios. A învăţat să mimeze mai eficient judecata critică, în timp ce o sufocă, şi obiectivitatea ştiinţifică, pe care o omoară, pretinzând, de pildă, că matematica şi biologia nu sunt ce par a fi, ci, după nevoi, ba construcţii sociale, ca genurile, ba anatomică realitate sexuală, ba invenţie paternalistă menită să subjuge, ba teren al izbăvirii mesianice.

N-a uitat însă de virtuţile şi utilitatea represiunii. A contesta injustiţia "justiţiei sociale", rasismul antirasismului, deraierea ştiinţifică şi nihilismul istoric şi civilizaţional, ori demenţa ideologică şi delirul religiilor seculare din utopiile salvaţioniste nu mai costă vieţi zdrobite în temniţă şi nu se achită prin deportări, ci, mai blajin, doar cu renumele profesional şi social şi, posibil, cu slujba şi cariera.

Versatilitatea neomarxistă nu e mai puţin alarmantă decât persistenţa altor ideologii liberticide, fie ele de sorginte fundamentalist-religioasă, ca islamismul, fie de origine secular-iluministă, rasistă şi naţionalistă, ori de provenienţă mixtă, ca legionarismul şi varii alte reziduuri totalitare de extremă dreapta şi neonaziste.

Ce le conferă extremismelor resuscitabilitatea şi sustenabilitatea? Pe lângă capacitatea de a oculta adevărul istoric, care le descalifică, ori de câte ori e rostit deschis, le salvează abilitatea de a învăţa, de pildă manevra descentralizării, de pildă de a se reinventa, de a se readapta cu un cameleonism şi o versatilitate demne de cauze mai bune, de a se mufa la neajunsuri antropologice, ca ranchiuna şi invidia. Ori la frustrări, ură de sine şi lehamitatea de libertate, cea masificatoare, care distruge individualitatea şi activarea civică şi politică a omului.

Antidotul: educaţia adecvată

Şi ce-i de făcut? De cenzurat? De introdus Holocaustul ca disciplină obligatorie în învăţământul liceal şi profesional, cum s-a făcut, mai nou, în România, un demers energic salutat de ambasadorul israelian la Bucureşti, Saranga, în condiţiile în care, spre paguba ţării, nimic nu s-a mistificat mai asiduu în insuficient modernizata Românie modernă decât ura faţă de evrei şi crimele împotriva lor?

Entuziasmul ambasadorului israelian e, deci, de înţeles. Explozia de antisemitism de dreapta, de stânga şi islamist în Occident, cuplată cu ascensiunea competiţiilor victimocratice şi a politicilor identitare, rasiste şi colectiviste, demonstrează însă că studiul Holocaustului în licee nu e, în sine, suficient.

Întru vaccinarea democratică adecvată a unor generaţii inoculate şi îndoctrinate cu hipermoralitate, pentru care însă omenia reală, răspunderea şi libertatea individuală tind să devină poveri insuportabile, e nevoie de mai mult. De mult mai mult decât de profesori, precum cel din Reconstituirea, în condiţiile în care atracţia nelibertăţii, colectivismul, ura de sine şi nihilismul fanatic intonează cântece de sirenă la fel de irezistibile ca odinioară, pentru bolşevici.

Demonstrează destinul unor filme ca Reconstituirea şi Puterea şi Adevărul futilitatea şi caracterul pernicios al dezinformării, al nivelării, al agitpropului, atât de utile totalitarismului? Primul film, liber de orice minciună în afara celei demascate, deşi adevărul e rostit simbolic, a fost, just, cotat drept filmul românesc cel mai bun din toate timpurile şi pare a proba că, oricât ar fi de ocultat, adevărul sfârşeşte prin a ieşi la iveală. "Puterea şi Adevărul" e ameninţat, din cauze tezismelor lui, de uitare, deşi, pe lângă fals acreditatul "comunism de omenie", oferă o lecţie antitotalitară utilă.

În ce constă morala lui, la jumătatea drumului de un secol parcurs de comunism? În afirmarea existenţei unui adevăr obiectiv contestat şi astăzi, masiv. La alţi 50 de ani de atunci e clar că mistificarea lui prin relativism şi democratizarea mimată nu pot fi eterne şi nu salvează regimurile totalitare, dar pot face enorm de mult rău. Dezinformarea şi propaganda, subtile sau nu, exercitate intern sau exportate de poliţiile politice comuniste în vest, duc pretutindeni la pregătirea, prelungirea şi agravarea catastrofei. Aşa s-a întâmplat în România, înainte şi după 1989.

Teatrul, falsul şi mistificările (ilustrate genial de Reconstituirea) au produs gregaritatea vieţii postcomuniste româneşti, cu infiltrări securiste de partide, instituţii şi presă, cu capitalismul de cumetrie, cu democraţia mimată şi cleptocraţia alintată.

Exportul măsluirilor, trădărilor şi vicleniilor în vest a generat socialismul delocalizat şi diversificat, bine infiltrat şi ubicuu, dar incapabil să-şi joace rolul etern. În reacţie la inevitabila sa discreditare generată de incapacitatea de a-şi ţine promisiunea de a furniza prosperitate, dreptate, libertate şi securitate, marxismul are perpetuă nevoie de noi falsificări, de noi mistificări, chipurile generoase, de o educaţie întru decerebrare prin pervertiri de limbaj şi de raţiune, ca şi de cenzură. Care, chemată uneori în ajutor de democraţi, nu susţine decât extremismele în versatilitatea metamorfozelor lor.

În contrapartidă, e nevoie de educaţie. Cea bună (întru nonconformism) presupune dialog liber, întemeiat pe reîntoarcerea la stima faţă de Celălalt, implicând-o pe cea faţă de noi înşine. Un atare dialog e condiţionat de preţuirea mutuală, de cunoaşterea adevăratei, demistificatei istorii, de cultură, de respect faţă de valori pluraliste şi religioase, interpretate în cheie nefundamentalistă, ca şi de revenirea la respectul elementar faţă de libertatea exprimării, demnitatea omului şi adevărul obiectiv. Fără cel din urmă nu poate fi dreptate. Şi, deci, nici pace.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

4 Comentarii

Lucifer
18.11.2021, 11:07:38

Felicitări autorului pentru acest text curajos. De ce curajos? Pentru critica adusă "progresismului" actual, un fel de neo-marxism de tip comunist. Iată: " Noul progresism e postmodern şi rasist, deşi se dă antirasist. Prosteşte şi exclude nemilos, deşi se dă deştept şi "incluziv". E "divers" liberticid şi victimocratic, deşi se dă egalitar. E tiranic, e maoist, deşi se pretinde democratic. E zelos-religios, mistic şi nihilist, deşi se preface a fi, ca materialismul dialectic, raţional, ştiinţific, ecologic. E ostil minorităţilor, deşi pretinde stăruitor a le apăra şi promova." Da, din când în când istoria se repetă. Aş adăuga că " progresismul" a devenit deja o ideologie, un instrument de forţă aplicat de cei puternici( de ex. Germania şi Franţa....) contra micimanilor din Est fost comunişti( ca Polonia, România, etc....). Numai că....Estul e vaccinat contra progresismului neo-comunist, Vestul nu este. De aceea îi urăm Vestului vreo sută de ani de neo-marxism pur şi dur, chiar dacă numai în varianta progresistă.....

-14 (14 voturi)
Lucifer
18.11.2021, 13:37:47

Numai 11 minusuri!!? Hai băieţilor progresişti, puteţi mai mult.

-14 (14 voturi)
Min Ad
18.11.2021, 17:18:35

știi care ar putea fi o problemă? tema victimocrației caută pe google sau pe orice alt motor de căutare "iron maiden fear of the dark lyrics" astea se petrec când unii joacă partinic pe rtv și a3 pe nume de niels și drăghici fostă colișăr câți ionescu, fost popescu, fost florescu sunt șloim sau goldberg sau cum erau înainte să fie nevoiți să se ascundă între goimi. pot înțelege asta câci am avut multe cazuri în care am fost oameni cu oameni. nu consider ok o culpabilizare colectivă în nicio direcție, așa că victimocrația sucks. și nici asta nu e o problemă, per se, dar devine când te ascunzi under false flag... dacă n-ar fi așa, ar fi greu de susținut o astfel de acțiune... dar avem relații bune, elbit face afaceri în ro... pe care dacă le putea face în israel le facea cu iai si rafael etc. aș fi un pic mai nuanțat și mai smerit

Karl Frenzy
18.11.2021, 16:18:55

Cheia textului: "educaţie adecvată"!? Probabil că n-am avut educaţie regală, cu mentor care să-mi îndrume paşii, ce anume "se face" şi ce "nu se face"; nici guvernantă nemţoaică n-am avut, nici pian în casă. Cu siguranţă educaţia mea e departe de a fi "adecvată", motiv pentru care lumea mea de acum mă sileşte să trăiesc mai departe ca un fidel membru PCR. Cum să mă descurc altfel fără PCR (Pile, Cunoştinţe, Relaţii)!? Chiar fără a fi nostalgic, îi invidiez pe cei cu "educaţie adecvată"! (Atenţie, ăsta-i pamflet! O spun ca nu cumva să ajungă "comentariu neaprobat", ca altele.)

-15 (15 voturi)
Modifică Setările