Răduţ Bîlbîie: „Mediul digital, acest ocean planetar al noii comunicări“

Lumea în care trăim devine mai frumoasă când recunoaştem semenilor luminile cu care ne ajută să nu ne depărtăm de calea aleasă cu sufletul, cu convingerea că avem rostul nostru într-un areal tot mai complex. Răduţ Bîlbîie este un comunicator aparte, cu talent probat în realizarea unor emisiuni de radio memorabile, dar şi în conducerea unor instituţii de elită, din organismul militar românesc. Opinia sa limpezeşte ecuaţia mediatică autohtonă.

Răduţ BÎLBÎIE (n. 21 iulie 1963, Ploieşti) a absolvit Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, studii postuniversitare la SNSPA Bucureşti, în Germania şi SUA. Doctor „cum laude“ în Ştiinţe filologice (Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, 2003). Expert în Secţia presă, apoi în Biroul de Analiză a Eficienţei Comunicării şi Analiză de Imagine din Direcţia de Relaţii Publice a Ministerului Apărării Naţionale (1995-1997); redactor-şef al publicaţiilor electronice ale M.Ap.N. (1997-1998); redactor-şef al Redacţiei Militare de Radio (2003-2007); director al Trustului de Presă al Ministerului Apărării Naţionale (2009-2010); director-adjunct al Bibliotecii Militare Naţionale (2011-2012); şef al Direcţiei Informare şi Relaţii Publice a MApN (2012-2013). Din 2012, general de brigadă, consilier în Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi, din 2017, general-maior (r.). Din 1994, a susţinut cursuri şi seminarii de jurnalism şi de relaţii publice la Universitatea din Bucureşti, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu. Din 2010, conferenţiar universitar (Academia Forţelor Terestre, „Nicolae Bălcescu” Sibiu). Membru în Juriul de Onoare al Asociaţiei Române a Profesioniştilor în Relaţii Publice (ARRP), vicepreşedinte al Asociaţiei Române de Istoria Presei (ARIP), membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti. Publicaţii (selectiv): Dicţionarul jurnalistului de radio, 2004; Tânărul scriitor, o monografie, 2005; Cinci (pre)texte de istorie a presei, 2014; 75 de ani de radiofonie militară: 1940-2015: studii, amintiri, documente privind emisiunile militare difuzate de Societatea Română de Radiodifuziune, 2015, apărute la Editura Tritonic din Bucureşti.

    *****

- Distins coechipier, de drum profesional, creşterea mass-media digitale a împuternicit cu informaţii verificabile oamenii din întreaga lume, dar a permis, de asemenea, răspândirea dezinformării şi demagogiei şi a subminat finanţarea jurnalismului profesional. Trecerea de la un mediu definit de difuzare şi ziare la un mediu digital, mobil şi dominat de platformă este cea mai radicală schimbare a modului în care comunicăm de la dezvoltarea tiparului. Cum comentaţi această modificare?

- Este vorba despre o trecere de la democratizarea consumului de informaţie la democratizarea producţiei de informaţie. Democratizarea consumului se produce constant în ultimii 400 de ani, prin sporirea accesului indivizilor la informaţie, de la accesul la cuvântul tipărit (carte sau publicaţie) – ce presupunea creşterea gradului de implicare socială a unor categorii tot mai largi de oameni, ieşirea lor din sfera privată în sfera publică şi noile raporturi generate de aceasta –, prin creşterea nevoii de informaţie, de la informaţii instrumentale la cele de context, de apartenenţă. Să mai adăugăm, creşterea veniturilor indivizilor, scăderea constantă a preţului de cost al produselor media scrise, alfabetizarea şi educaţia la scară largă, dezvoltarea infrastructurii, care permite atât obţinerea şi transmiterea rapidă a informaţiei, cât şi difuzarea rapidă în teritoriu; că are loc o democratizare a vieţii politice şi sporeşte gradul de libertate al presei în raport cu puterea. Ion Heliade Rădulescu are o mare problemă în a susţine Curierul Românesc. Tipărea 300 de exemplare şi vindea puţin, nu pentru că n-ar fi existat ştiutori de carte la 1829 (ceea ce era, totuşi, adevărat), ci pentru că interesul pentru informaţie era mic în afara Bucureştiului. Dacă ar trebui să-l credităm pe Caragiale, şi nu văd un motiv serios să n-o facem, în ciuda faptului că O noapte furtunoasă este o ficţiune, jupân Dumitrache - chiristigiu şi căpitan în Garda civică - şi ipistatul Ipingescu, cei care citesc gazetele şi comentează cu patos, reprezintă un exemplu bun. Ei sunt un public aflat la o distanţă de 50 de ani de cel al lui Heliade. Fac politică, se bucură de democraţia constituţională, sunt interesaţi de propăşirea „naţiei”, dar şi de promovarea intereselor lor. Ceva similar se produce şi cu radioul. Iniţial, produsul finit (emisiunea, radioprogramul) ajungea la consumator prin intermediul unui aparat greoi şi foarte scump, care avea nevoie de curent electric – în România, o mare problemă –, plus că nici abonamentul nu era ieftin. Pentru ţările subdezvoltate, democratizarea reală a consumului se face abia după 1957, când apar diodele şi tranzistorii, producându-se astfel miniaturizarea receptorului, ceea ce înseamnă portabilitate şi consumuri de energie foarte mici. Preţul de cost scade, iar produsul devine popular şi îndrăgit de toată lumea. Mă opresc aici cu prima parte, democratizarea consumului de informaţie şi factorii care o favorizează. Despre democratizarea producţiei de informaţie nu putem vorbi decât de foarte scurt timp, deoarece, în diferite forme, informaţia a fost dintotdeauna controlată, de la calitatea şi cantitatea ei, la oportunitatea difuzării. În România de până în 1989, dreptul de a edita presă aparţine organizaţiilor politice, de stat, de masă şi obşteşti sau altor persoane juridice (conform Legii Presei din 1974). Cu excepţia unor publicaţii samizdat, nu poţi realiza, până în 1989, astfel de producţii, ca individ sau grup de indivizi, persoane fizice, indiferent de cât de legitim este scopul şi de cât de mult vrei să investeşti în aceasta. Teoretic, cu excepţia conţinuturilor explicit ideologice, supuse propagandei oficiale, informaţia ar fi trebuit să fie corectă şi de încredere. Aceasta presupune că, la fel ca în capitalism, măcar pentru informaţiile instrumentale existau standarde profesionale şi de bună practică, ce vizau controlul informaţiei, al gradului de veridicitate şi de completitudine, ceea ce ar fi asigurat credibilitatea ei. După 1989, procesele sunt similare perioadei post-Cuza. O teribilă polarizare politică a publicaţiilor, în contextul dispariţiei presiunii ideologice – care în comunism determinase, deseori, mutilarea informaţiei –, polarizare ce conduce la crearea unor tipuri de public captive, la o fragmentare a fostului public – proces aflat în continuă mişcare, precum schimbările din viaţa politică. Nici în această perioadă efervescentă nu vorbim despre o democratizare reală a producţiei de informaţie: o publicaţie, un post de radio sau TV erau prea scumpe şi nu erau la îndemâna individului oarecare. N-am să mă refer la cea de-a doua polarizare, quality versus popular papers, nici la alte procese precum tabloidizarea, concentrarea sau trustizarea ş.a.. Cert este că, în ciuda „găinii care naşte pui vii”, popularizată de Evenimentul Zilei condus de Ion Cristoiu (mai mult o şotie decât un act de management), în această perioadă oamenii au beneficiat de personal calificat (jurnalişti), cu standarde profesionale de verificare a informaţiilor, cu un cod etic al profesiei, producători de informaţie veridică. Generalizarea, după 1995, a platformei internet, când oamenii au putut cumpăra un nume domeniu, realizând, astfel, paginile lor de internet, lansându-şi ideile, a fost un prim pas, universul web1.0 reprezentând doar posibilitatea emiterii de conţinut, cu costuri relativ mici. Au urmat Blogurile şi apoi universul produselor web 2.0, acel web al interacţiunilor, cu posibilităţi de diseminare uluitor de mari. De aici şi disfuncţiile, şi distorsiunile. Un camion de mare tonaj poate fi folosit şi la transportul unei mari cantităţi de marfă, dar şi la strivirea unei mulţimi într-o piaţă. Nu vehiculul este problema, ci reglementarea folosirii lui, buna credinţă a manipulantului. Nu cred în afirmaţia conform căreia „creşterea mass-media digitale [...] a permis răspândirea dezinformării şi demagogiei şi a subminat finanţarea jurnalismului profesional”. Discuţia e un pic mai largă; dezinformare şi demagogie au existat şi pe vremea foii La Gazette de Leyde, şi în cele două Mari Războaie, şi în perioada Războiului Rece. Cele două sunt comune evoluţiei omenirii şi însoţesc procesele de comunicare în totalitatea lor. E mai vizibil, e mai la îndemână să constaţi acest raport între mass-media digitale şi răspândirea dezinformării şi demagogiei, tocmai datorită accesibilităţii mass-media digitale, a puterii lor de penetrare. Am putea spune: gazeta este echivalentul glonţului de pistol, are efect asupra unuia şi, accidental, asupra mai multora, prin ricoşeu. Prin prisma consecinţelor (accesibilitate, rapiditate, capacitate de agregare a opiniei) platformele web 2.0 sunt mai aproape de lovitura nucleară, efectele lor vizând spaţii mari şi cantităţi mari de public. Cât priveşte finanţarea jurnalismului profesional avem de a face cu un proces natural: când a apărut radioul, parte din plăcinta de publicitate a plecat spre radio; la apariţia televiziunii, s-a dus către televiziune. Pe măsură ce au apărut media digitale – multe publicaţii din SUA, de tradiţie, au astăzi doar format on-line –, o parte considerabilă a publicităţii a urmat publicul acestor media. Vreau să promovez produsul X, caut vectorul care mă duce cu maximă rapiditate către publicul vizat, fie el din mediul digital. 

- Cu numai trei ani în urmă, două treimi dintre utilizatorii de ştiri online chestionaţi pe 37 de pieţe diferite din întreaga lume au identificat forme distribuite de descoperire ca principalul lor mod de a accesa şi de a găsi ştiri online. Dintre cei sub 35 de ani, trei sferturi s-au bazat în principal pe reţelele de socializare, motoarele de căutare şi altele similare. Este această realitate o întărire a diferenţei specifice dezirabilă în societăţile democratice şi descurajată în cele totalitare? 

- Telefonul mobil, mai precis smartphone-ul, şi traficul de bandă largă, tehnologiile 4G şi 5G ne permit o interacţiune permanentă cu lumea producătorilor de informaţie, de la indivizi cu o oarecare proeminenţă publică (endorsers, influencers) şi personaje ale spaţiului public, (oameni comuni, prieteni/cunoscuţi sau nu cu receptorul), la cei mai mult sau mai puţin instituţionalizaţi: site-uri ale ziarelor, revistelor, radiourilor, televiziunilor, agenţiilor de ştiri, platformele de agregare a informaţiilor, instituţii publice, organizaţii nonguvernamentale, partide politice, culte religioase, asociaţii profesionale, corporaţii, producători şi distribuitori de bunuri ş.a. Este o tehnologie la îndemână, iar efortul personal şi timpul cheltuit sunt mici. E adevărat că şi rata de eficienţă este scăzută, date fiind calităţile/deficienţele informaţiei obţinute. Aş mai remarca ceva. Aceste platforme Social Media cultivă apetitul pentru poveştile semenilor, miliarde de les petites histoires, de multe ori mai importante pentru receptor decât informaţia de profunzime (hardnews), semn al evadării acestuia din realitate sau al refuzului de a participa activ la viaţa socială, alteori ca marcă a excluziunii sale voluntare din spaţiul public oficial, a orientării spre cel privat, a preferinţei pentru contemplarea spectacolului lumii. Sintetizând, e vorba de scăderea interesului pentru cunoaşterea realităţii obiective, pentru adevăr. Încă nu putem spune dacă aceste platforme au cultivat dezinteresul pentru adevăr, sau dimpotrivă, succesul lor se datorează epocii postadevăr. Teoretic, ambele tipuri de societate – şi cele democratice, şi cele totalitare – permit folosirea motoarelor de căutare, instrumentul în sine nu are funcţie ideologică. E adevărat că, în cele totalitare, informaţia considerată periculoasă, neconformă, în contradicţie cu Norma, e cenzurată, motorul fiind incapabil să o detecteze. Dar este evident că în cele totalitare, cum am trăit în anii socialismului, unicul adevăr acceptat este cel al regimului şi nu este permisă existenţa unor ideologii alternative. 

- Cercetări empirice au semnalat, în mod constant, că motoarele de căutare şi o gamă largă de media sociale diferite, inclusiv Facebook, Twitter şi YouTube, îi motivează, în mod demonstrabil, pe oameni, să utilizeze mai multe surse diferite de ştiri. Ajută sau nu această realitate la diminuarea manipulării opiniei publice, bazată şi azi, acolo unde supravieţuiesc dictaturi, pe surse unice de date publice? 

-Două distincţii: nu sunt încântat de eficienţa motoarelor de căutare, devenite mai degrabă instrumente de marketing decât dedicate scopului originar şi, da, sunt un promotor activ al ideii de educare mediatică a populaţiei, singura soluţie democratică şi eficientă de căutare activă şi interpretare personală a informaţiei. Oamenii trebuie să caute o informaţie în mai multe platforme, pentru a se edifica asupra veridicităţii şi semnificaţiei sale. Iar aceasta nu se întâmplă din mai multe cauze: lipsa educaţiei în materie, comoditatea, superficialitatea, analfabetismul funcţional. Din păcate, dezinformarea şi manipularea se produc şi în lumea democrată: iată, problematica COVID 19, a vaccinurilor, pentru a rămâne doar în actualitatea imediată. 

- Segmentate pe baza interesului pentru ştiri şi a frecvenţei de acces, datele unui recent sondaj efectuat în 37 de state arată că iubitorii de ştiri reprezintă doar 17% din public, cei care se informează zilnic aproximativ jumătate, adică 48% şi utilizatorii ocazionali, care accesează ştirile mai rar o dată pe zi, 35%. Dintr-o asemenea perspectivă vom avea parte de un viitor al inegalităţii informaţiilor mult mai mari – nu din cauza lipsei de acces, ci din cauza interesului limitat, a angajamentului redus şi, în unele ţări, a încrederii reduse în ştiri? 

- Am să repet o idee expusă anterior: nu ştiu care este cauza lipsei de interes pentru informaţie. Cred că avem de-a face cu un complex de factori: rutinizarea vieţii cotidiene, dispariţia în proporţii copioase a hazardului, societăţile tot mai birocratice, formalizate, care încearcă să fie previzibile şi să reducă rata incertitudinii, (de aici şi apetitul exagerat pentru situaţiile de criză), reducerea implicării sociale şi politice a oamenilor, (ceea ce conduce la o nevoie mai mică de informaţie), slaba relevanţă a informaţiei, slaba specializare pe câmpul evenimenţial a jurnalistului, obligat să scrie de toate, corupţia şi scrisul la comandă, patronatele de presă, nu de puţine ori, expresii ale unor grupuri de interese economice şi/sau politice, în ultimă instanţă, impactul mic pe care informaţia îl are pentru individ. Pe de o altă parte, avem de-a face, cu un fenomen obiectiv. Suntem confruntaţi, acum mai mult ca oricând, graţie noilor tehnologii, cu miliarde de informaţii, din cele mai diverse, 24 de ore din 24, şapte zile din şapte, toate aflate la un click distanţă. Probabil că avem de a face, de fapt, cu o absorbţie mult mai mare de informaţie decât înainte de Internet, numai că acest consum nu este orientat la fel, ci segmentat pe clase tot mai mici de utilizatori şi nici nu este corect perceput ca dimensiune de aceştia. Două ore de zappat pe canalele Discovery, History, Da Vinci, Animal Planet, sau căutatul prin YouTube, în filmuleţele despre războiul din Malvine, aduc mii de informaţii pe care nu le conştientizăm, noi asociind de regulă informaţia cu ştirea jurnalistică. 

- La treizeci de ani de la inventarea World Wide Web, majoritatea jurnalismului profesional este încă finanţat de ziare. Circa 90% din veniturile editorilor din întreaga lume provin încă din tipar, veniturile digitale cresc în multe cazuri doar încet şi, acolo unde există, mass-media de serviciu public se află sub o presiune considerabilă. Treptat, platforme precum Google şi Facebook captează cea mai mare parte a publicităţii, ducând la reduceri suplimentare de locuri de muncă în redacţii. Vom asista la o activitate de jurnalism mai puţin robustă, mai vulnerabilă la captarea mass-media de către stat sau proprietarii motivaţi politic? 

- Nu neapărat publicitatea duce la scăderea veniturilor redacţiilor tradiţionale, sau nu de-aici scad tirajele şi cititorii. Se modifică drastic obişnuinţele de consum. Omul cumpăra ziarul în drum spre serviciu, ori, în Vest, îl găsea în faţa uşii dimineaţa. Pentru câteva generaţii, consumul de presă scrisă a fost un indicator al poziţiei sociale. Modificându-se rutinele şi/sau ritualurile cotidiene, ne trezim că e mai lesnicios să urmăreşti pe ecranul smartfone-ului informaţiile decât să frunzăreşti ziarul. Se poate ajunge la Iaşi şi pe jos – odinioară, s-a circulat cu diligenţa –, dar dacă ai avion şi banii aferenţi de ce-ai mai face-o? Cred că oamenii sunt comozi, dar vor certitudini. Nu stau să verifice o informaţie în două sau trei locuri. „Mai bine mă informez dintr-o sursă garantată”, vor spune ei. Iată şi punctul de cotitură în reformarea media tradiţionale, reinventând redacţiile, reorientându-le spre un nou tip integrat de jurnalism. Viitorul este al integrării, jurnalul care conţine dezbateri TV, podcast-uri, transmisii live, articole de sinteză, comentarii şi cronici – toate, garantate de profesionişti ai presei. Cred că viitorul este al produselor aflate la îndemână şi personalizate pentru fiecare abonat, în funcţie de nevoile lui. Statul poate interveni legiferând zonele albe şi verificând aspectele de legalitate prin instituţiile specializate. Însă nu văd apărând un nou Vocea României, ca expresie a implicării statului în oferirea de „informaţie garantată”. Nici banii pe care-i dă statul, iar, cu o generozitate discutabilă, pentru cauze nobile, nu duc la o creştere a calităţii, ci mai degrabă la o modalitate de control subtil al conţinuturilor. 

- Mass-media digitale au permis exprimarea multor voci marginalizate şi au oferit acces la o gamă mult mai largă de surse şi puncte de vedere diferite. Aşa s-a ajuns ca într-o serie de state, cel mai bun jurnalism să fie identificabil prin caracterul mai interactiv şi mai accesibil cu care este atras marele public. Internauţii au devenit surse ale unor posibile soluţii, prin comentariile lor, nu totdeauna agreabile. Comunicarea modernă de acest tip cum o evaluaţi? 

- Cu lumini şi umbre, ca toată comunicarea. Accesul la microfon nu echivalează cu un premiu, nu reprezintă neapărat un drept. De multe ori, afirmaţia lui Umberto Eco, cum că „Drama Internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” este pe deplin adevărată. Multe dintre enunţurile din spaţiul virtual sunt zgomote care nu fac vreun bine comunicării, mai ales în contextul multitudinii de voci. Dar cine suntem noi să decidem cine să vorbească şi cine nu? Măcar de ne-am aminti de John Stuart Mill, care spunea că dacă excludem o singură voce, s-ar putea să excludem chiar adevărul... 

- Am abordat doar câteva faze ale unei schimbări fundamentale în jurnalism. În absenţa unor informări profesionale independente, care să ofere informaţii, analize şi interpretări exacte, publicul se va baza din ce în ce mai mult pe surse interesate şi pe zvonuri care circulă online şi offline, o schimbare care va afecta atât procesul politic, societatea civilă, cât şi arealul privat. Această revoluţie a comunicării moderne va avea drept rezultat haosul, sau schimbarea în bine? Spre ce ne îndreptăm cu media digitale şi cu jurnalismul? 

- Repet: cred că mult-dorita informare profesională independentă va fi realizată de instituţii de presă de cea mai bună calitate, capabile să ofere informaţii, analize şi interpretări exacte. Există publicul doritor, există piaţa pentru un astfel de produs. Aceste întreprinderi de presă vor apărea tocmai pentru a îmbina cele două tendinţe contrarii ce caracterizează consumatorul: nevoia de certitudine şi accesibilitatea. Cu cât procesele de comunicare vor fi mai multe şi mai complexe, cu atât mai mult dezinformarea, zvonul, manipularea vor cunoaşte forme tot mai sofisticate şi mai numeroase. Cred tot mai mult că această arondare a consumatorului la un unic furnizor, abandonarea lui totală, va reprezenta viitoarea etapă (minată, evident, de posibilitatea unor erori, pe care furnizorul le va săvârşi intenţionat sau nu). De aceea, responsabilitatea furnizorului e uriaşă şi trebuie întemeiată pe profesionalism şi standarde etice. Toate acestea, evident, în mediul digital, acest ocean planetar al noii comunicări. Să nu uit. Am înţeles că această discuţie va apărea spre 20 iulie. Dat fiind că aţi fost o perioadă consistentă şi rodnică directorul Presei militare, dat fiind că pe 23 iulie este Ziua Presei Militare, îngăduiţi-mi să spun, de la prestigioasa tribună a Adevărului, ani mulţi şi buni confraţilor noştri, jurnaliştii militari!