Relaţiile politico-diplomatice şi militare româno-ruse în Primul Război Mondial (1914-1918)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei a fost unul dintre cele mai importante evenimente politico-militare ale anului 1916 şi cu implicaţii aparte în economia Marelui Război

În clipa în care Kaizerul Wilhelm al II-lea a aflat de intrarea României în război, în timp ce juca scat, „şi-a pierdut pe de-a-ntregul cumpătul”[1] şi a declarat că războiul este „categoric pierdut”[2]. Înaltul Comandament German (OHL) a fost la fel de surprins ca şi Kaizerul, însă, totuşi, generalul Erich von Falkenhayn, şeful OHL, nu ignorase o astfel de perspectivă şi se pregătise pentru ea. România încerca să profite de conjunctura momentului pentru a-şi făuri unitatea naţională, prin întregirea cu Transilvania, Bucovina, Banatul întreg până la Tisa, ceea ce îl îndreptăţea pe Ion I. C. Brătianu să declare: „Se impune să ieşim din neutralitate, dar, pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci nu se ştie dacă în decursul veacurilor vom găsi vreun prilej atât de prielnic ca cel de azi. Iată de ce nu putem să mergem decât alături de Aliaţi şi în contra Puterilor Centrale”[3].

Recunoaşterea drepturilor teritoriale ale României

În urma discuţiilor de la Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie 1914, România a dat de înţeles celor două tabere beligerante (Antanta şi Puterile Centrale) că va rămâne într-o neutralitate expectativă şi că îşi va apăra graniţele în caz de agresiune. „În ansamblu însă, soluţia neutralităţii era cea mai puţin riscantă şi se putea dovedi profitabilă; dar pentru destui dintre contemporani, principalul ei cusur consta tocmai în riscul de a nu căpăta în cele din urmă nimic”[4], consemna istoricul Lucian Boia cu referire la confruntările dintre antantofili şi germanofili în acea vară a anului 1914. În anii ce vor urma până la intrarea României în război, primul-ministru al României, Ion I. C. Brătianu, va insista asupra faptului că pentru pacea viitoare a Europei, pentru stabilirea unei noi ordini este necesar ca principiul naţionalităţilor să triumfe pentru toate statele europene interesate, în speţă şi pentru România. Într-un interviu apărut, la data de 1 iunie 1915, în Jurnal de Geneve, premierul României menţiona faptul că România nu cere, de fapt, decât restitutio, în condiţiile în care noua ordine politico-teritorială, care urma să succeadă războiului, nu se putea instaura fără victoria principiului naţionalităţilor.

În dialogul politico-diplomatic secret iniţiat cu reprezentanţii Antantei, reprezentanţii politico-diplomatici ai României au urmărit obţinerea a trei lucruri esenţiale: 1) recunoaşterea dreptului la desăvârşirea unităţii naţional-statale; 2) intrarea în conflagraţie la momentul dorit de oamenii politici români şi 3) tratarea pe picior de egalitate la viitorul forum al păcii. În telegramele diplomatice înaintate la Quai d’Orsay, contele Charles de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în capitala României, scria că voinţa lui Ion I. C. Brătianu este de a da războiului un caracter naţional şi de a-şi ralia unanimitatea opiniei publice. Sir George Barcalay, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, şi ataşatul militar britanic, colonelul Cristopher Bidward Thomson, concluzionau că Ion I. C. Brătianu, în negocierile cu Antanta, este de bună credinţă, iar cererile sale sunt necesităţi naţionale. Ion I. C. Brătianu comunica, la 20 mai 1915, lui Camille Blondel, noul ministru al Franţei la Bucureşti, că revendicările ţării sale „răspund nu numai aspiraţiilor naţionale pe care România le-a revendicat în toate vremurile, dar şi necesităţilor de a preveni eficient, prin stabilirea unor frontiere naturale şi serioase, conflicte între naţionalităţi”[5]. Cunoscând resentimentele românilor, rezultat al unei lungi şi dureroase experienţe, Serghei Dmitrievici Sazonov, ministrul de Externe al Rusiei, era conştient de marile dificultăţi pe care le-ar întâmpina Rusia ca urmarea a aderării României la o alianţă politico-militară încheiată în vederea apărării împotriva Rusiei. „Una dintre primele probleme ce mi-au atras serios atenţia după ce am fost numit ministru al afacerilor externe, a fost aceea a relaţiilor noastre cu România”[6], consemna Serghei D. Sazonov în memoriile sale.

În raportul înaintat ţarului Nicolae al II-lea pe 11 iunie 1914, ministrul Serghei D. Sazonov va menţiona faptul că a sesizat „dispoziţia favorabilă pentru noi (ruşilor – n. n.) a românilor”[7] ceea ce permite „a spera în dezvoltarea următoare a relaţiilor noastre de bună vecinătate”[8]. Vizita Ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa pe 1 iunie 1914 marcase un nou început în această relaţie româno-rusă, extrem de tumultoasă, iar depăşirea frontierei dintre România şi Austro-Ungaria în zona Preadealului, pe 3 iunie 1914, de către premierul Ion I. C. Brătianu şi ministrul de externe Serghei D. Sazonov, a reprezentat un semnal politic aparte, cu valoare de simbol. „Dacă Austro-Ungaria va fi agresivă împotriva Serbiei, atunci România nu va mai avea nicio obligaţie”[9], va declara regele Carol I în faţa ţarului Nicolae al II-lea şi-a suitei sale imperiale, la Constanţa.

Eforturile beligeranţilor în Primul Război Mondial de-a atrage România în luptă, într-o tabără sau alta, i-au permis lui Ion I. C. Brătianu aplicarea unei strategii diplomatice care avea să se concretizeze, pentru început, într-o neutralitate binevoitoare sau „expectativă armată”[10]. Eforturile diplomatice ale Rusiei ţariste se vor concretiza în Acordul bilateral Brătianu – Sazonov din 18 septembrie 1914 prin care se menţiona faptul că „Rusia se angajează să se opună la orice atingere a statului quo teritorial al României în fruntariile actuale”[11]. Totodată, Rusia recunoştea dreptul României asupra Transilvaniei, precum şi posibilitatea de-a participa la împărţirea Bucovinei, alături de Rusia, în baza principiului naţionalităţilor care va servi drept bază în delimitarea teritoriului. „România poate ocupa teritoriile mai sus menţionate (Transilvania şi Bucovina – n. n.) când va judeca mai bine. Rusia se obligă să facă să fie aprobate de către cabinetele din Londra şi din Paris instrucţiile de mai sus”[12], se menţiona în Acordul româno-rus din 18 septembrie 1914.

Preocupări, planuri militare, orgolii şi răspunderi

În intervalul 1914 – 1916, presiunile şi concesiile făcute de către ambii beligeranţi au fost multiple, iar intensitatea lor a fost generată de evoluţiile militare de pe Fronturile de Vest şi de Est. Având în vedere evoluţiile politico-diplomatice de la Bucureşti, uneori greu de anticipat şi de determinat, Statul-Major al Regiunii Militare Odessa a luat în calcul, în toamna anului 1915, împreună cu reprezentanţii Flotei Mării Negre, planificarea şi pregătirea măsurilor pentru întărirea apărării litoralului în nord-vestul Mării Negre. Totodată, planificatorii militari ruşi luau în calcul o posibilă ofensivă românească împotriva Rusiei astfel încât au început organizarea unor linii de apărare pe Nistru şi Bug. În sintezele informative trimise zilnic la Marele Cartier General al Armatei Imperiale Ruse (STAVKA), de către Secţia Operaţii a Statului-Major al Flotei Mării Negre, informaţiile despre România ocupau un loc important şi aveau în vedere situaţia politică din ţară, starea de spirit din societate, activitatea în transporturi, starea de pregătire a armatei, deplasările navelor militare şi de transport şi nu numai. Începând din aprilie 1916, Statul-Major al Flotei Mării Negre a luat în calcul nevoile militare ale României, respectiv mobilizarea Flotei Mării Negre începând cu 12 august 1916, înainte de intrarea României în război, astfel încât „flota imperială rusă să patruleze cu forţele necesare în vecinătatea apelor teritoriale ale României pentru a împiedica tragerile asupra Constanţei, o posibilă debarcare sau un raid inamic pe Dunăre în amonte”[13].

Trebuie menţionat faptul că au existat neînţelegeri între Statul-Major al Flotei Mării Negre şi Statul-Major al Marinei de la STAVKA, în frunte cu amiralul A. I. Rusin, referitor la modalitatea de cooperare cu Forţele Navale ale României, respectiv o subordonarea totală a Marinei Române sau o cooperare punctuală cu omologii români. Pentru început, STAVKA şi-a impus punctul de vedere şi cooperarea româno-rusă urma să fie subordonată unui acord-cadru general. Detaşamentul de nave cu destinaţie specială[14] al Flotei Mării Negre, desemnat pentru cooperarea cu România şi comandat de contraamiralul Piotr I. Patton-Fanton de Verrayon, îşi va subordona, în cele din urmă, toată apărarea românească a litoralului Mării Negre, două companii de marinari şi portul Constanţa. După numeroase tratative cu cei de la Moghilev, punctul de vedere realist al Comandantului Flotei Mării Negre, viceamiralul Aleksandr V. Kolceak, avea să învingă la STAVKA. Totodată, căpitanul de rangul 1 A. S. Zarin, fost comandant al iahtului Almaz, a fost numit reprezentantul Marinei Militare Ruse pe lângă Marele Cartier General român, fiind subordonat, totodată, Şefului Statului-Major al Flotei Mării Negre şi Comandantului Flotei Mării Negre. În primele ore ale intrării României în război, unităţi navale ruseşti din Flota Mării Negre[15] au executat Operaţiunea Varna, sub comanda personală a viceamiralul Aleksandr V. Kolceak, respectiv bombardarea de către hidroavioanele ruseşti a porturilor Varna şi Euxinograd.

Referindu-se la eforturile care s-au făcut de către Rusia ţaristă pentru a sprijini şi determina intrarea României în război, un fin observator al evoluţiilor politico-diplomatice de la Bucureşti, baronul Eugene de Schelking, menţiona într-un memoriu înaintat ţarului Nicolae al II-lea şi generalului Mihail V. Alekseev, şeful STAVKA, la începutul lui septembrie 1916: „În ceea ce priveşte România, oamenii de stat sârbi ştiau foarte bine poziţia militară a acesteia şi şi-au dat seama că cedarea Banatului şi toate cererile româneşti nu erau în concordanţă cu interesele practice ale aliaţilor. După părerea mea, marea noastră deschidere faţă de România a fost datorată în întregime faptului că toţi reprezentanţii diplomatici ai aliaţilor din România, cu excepţia Italiei, nu au fost la curent cu adevărata situaţie. Ei nu au avut în vedere decât cariera lor personală şi au urmat orbeşte conducerea domnului Brătianu, premierul României. Singurul lor obiectiv a fost participarea României la război, indiferent de consecinţe”[16]. Memoriul baronului Eugene de Schelking se născuse ca urmare a gravelor acuzaţii aduse Rusiei pentru faptul că nu îşi îndeplinise promisiunile din Convenţia militară ruso-română încheiată pe 4 august 1916.


* Comunicare prezentată la Conferinţa Internaţională intitulată 140 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre Rusia şi România: istorie şi perspectivele dialogului desfăşurată în data de 15 octombrie 2018 şi organizată de către Centrul Rus de Ştiinţă şi Cultură din România, Academia Diplomatică a MAE al Rusiei şi Centrul de Studii Ruse şi Sovietice Florin Constantiniu din cadrul INST/Academia Română

[1] Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, Editura Meteor Publishing, Bucureşti, 2014, p. 47.
[2] Ibidem.
[3] Ion Gh. Duca, Amintiri politice, vol. I, Munchen, 1981, p. 274.
[4] Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, ediţia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 45.
[5] Ion Bulei, Arcul aşteptării 1914-1915-1916, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 197.
[6] Pamfil Şeicaru, România în Marele Război, Editura Mihai Eminescu, 1994, p. 54.
[7] Vadin Guzun (editor), Intrarea României în Primul Război Mondial: negocierile diplomatice în documente din arhivele ruse (1914 – 1916), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016, p. 36.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem, p. 37.
[10] Ibidem, p. 38.
[11] Ibidem, p. 40.
[12] Ibidem.
[13] Denis Kozlov, Flota rusă în campania românească, 1916 – 1917, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2017, p. 16.
[14] În compunerea acestui Detaşament intrau: cuirasatul de escadră Rostislav, submarinele Karp şi Karas, Detaşamentul nr. 4 dragaj (navele dragoare de mine de tip elpidifor nr. 241, 243, 244 şi 245), un detaşament de aviaţie maritimă, o baterie antiaeriană, 12 tunuri de câmp de 3,4 ţoli, o barieră plutitoare pentru intrarea în port şi 6.000 de mine marine.
[15] La atac au participat hidroviatransportoarele Imperator Nikolai I, Imperator Aleksandr I şi Almaz împreună cu două divizioane de distrugătoare.
[16] Mihail E. Ionescu, România şi Revoluţia din Rusia (1916 – 1919), Editura Militară, Bucureşti, 2018, p. 34 – 35.

Citeşte analiza completă pe aesgs.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite