Riscuri sociodemografice la adresa securităţii naţionale. Corespondenţe în Strategia Naţională de Apărare a Ţării 2020-2024

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În ultimii doi ani, în planul de deplasări ale cursanţilor de la Colegiul Naţional de Apărare a făcut parte şi judeţul Iaşi, prilej cu care am fost invitat să susţin o prelegere pe tema „Riscurilor sociodemografice la adresa securităţii naţionale a României”, documentată cu date statistice furnizate de INS şi Eurostat.

În articolul de faţă, voi relua analiza acestor riscuri sociodemografice căutând corespondeţele în Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2020-2024, elaborată în contextul crizei sanitare declanşată de pandemia de SARS-CoV-2, pandemie care a afectat toate statele lumii şi care pune probleme în materie de dezvoltare durabilă.

În ultimii ani, ameninţările, riscurile şi vulnerabilităţile la adresa securităţii internaţionale, regionale şi naţionale au înregistrat o evoluţie de la cele clasice (militare), de tipul „războiului rece”, la cele de natură asimetrică, inclusiv cele manifeste în domeniile economic, social, demografic, ecologic. Componenta militară a securităţii naţionale include riscuri reprezentate de conflictele armate deschise, „conflictele îngheţate”, terorismul transfrontalier, traficul de armament, tehnologie militară şi know-how pentru construcţia armelor de distrugere în masă, „războaie hibride”, ameninţări cibernetice. Riscurile şi ameninţările militare reprezintă o categorie clasică, care implică folosirea a ceea ce se numeşte hard power şi reprezintă o prioritate pentru toţi decidenţii politico-militari în chestiuni care ţin de securitatea naţională. Pe lângă aceste riscuri şi ameninţări, se manifestă şi o serie de alte riscuri care interesează componenta socială a securităţii naţionale despre care vorbeşte Berry Buzan în cunoscuta sa lucrare „Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după războiul rece”. În această categorie de riscuri sunt incluse sărăcia, inegalităţile sociale şi economice, persistenţa unor „pungi cronice de sărăcie”, migraţia, scăderea populaţiei, îmbătrânirea demografică, fragmentarea şi polarizarea socială, diluarea sentimentului de încredere între cetăţeni, fragilizarea spiritului civic şi dificultăţile în exprimarea solidarităţii civice.

Dintre riscurile sociodemografice care pot afecta siguranţa naţională pe dimensiunea socială, menţionez următoarele: sărăcia, mai ales sărăcia copiilor şi sărăcia celor care muncesc, migraţia externă, declinul demografic, depopularea localităţilor, îmbătrânirea demografică, migraţia externă. Pandemia de SARS-CoV-2 a generat o stare de teamă, nesiguranţă, incertitudine la nivelul populaţiei, amplificate de insuficienta cunoaştere a modul în care noul coronavirus acţionează şi afectează sănătatea oamenilor, precum şi de prezenţa în spaţiul public a unor elemente de dezinformare, manipulare şi propagare a fake news-urilor. Sute de mii de români au revenit în ţară, înainte şi după instituirea stării de urgenţă, cu riscul unei transmiteri comunitare extinse a virusului. După ieşirea din starea de urgenţă, respectiv de alertă, se va pune problema ocupării în muncă sau a şomajului pentru mulţi dintre aceştia. Creşterea şomajului, disponibilizarea angajaţilor din unele companii, scăderea salariilor şi, în general, a veniturilor populaţiei în contextul creşterii preţurilor şi scăderii puterii de cumpărare complică tabloul problemelor sociale post-criză sanitară.

În anul aderării la UE (2007), sărăcia afecta un sfert din populaţia României, iar după un deceniu de integrare europeană această problemă persistă cu variaţii nesemnificative. Potrivit Eurostat, peste 28% dintre tinerii angajaţi din România se aflau în risc de sărăcie, în anul 2018. Peste 15% dintre angajaţii din România sunt săraci. Conform aceluiaşi birou european de statistică, 41,7% dintre românii cu vârste mai mici de 18 ani (copii şi tineri), sunt supuşi riscului de sărăcie sau excluziune socială. De asemenea, sărăcia afectează într-o măsură mai mare copiii comparativ cu adulţii sau vârstnicii. Conform unui raport al World Vision România, în anul 2018, un copil din nouă mergea la culcare flămând. Copiii din unele zone rurale continuă să sufere din cauza alimentaţiei precare, din care lipsesc proteinele de origine animală (carne, lapte şi ouă).

Pe fondul măsurilor sanitare pentru prevenirea şi transmiterea SARS-CoV-2, copiii au experimentat pentru prima dată educaţia de acasă, în condiţiile în care nu toţi beneficiază de conexiune Internet şi platforme electronice pentru învăţare. Situaţia copiilor din mediul rural şi a celor din mediul urban sărăc este complicată şi de problemele cu care se confruntă familia în perioada pandemiei noului coronavirus.

Sărăcia, şomajul ridicat, puterea de cumpărare scăzută din perioada premergătoare aderării la UE au determinat migraţia masivă a cetăţenilor români către ţări cu economii solide şi prospere în căutarea unui trai mai bun sau pentru oportunităţi socioprofesionale mult mai generoase decât în ţara de origine. Odată cu eliminarea obligativităţii obţinerii vizelor Schengen pentru călătoriile în spaţiul comunitar, dar mai ales după aderarea la UE, migraţia externă a românilor a explodat pur şi simplu. În anul aderării la UE (2007), peste jumătate de milion de români au plecat în străinătate. Migraţia este un fenomen sociodemografic puternic condiţionat economic, sărăcia şi precaritatea salarizării fiind printre cauzele determinante în zonele în care nu se manifestă alte probleme în genul conflictelor politice, militare etc. Migraţia externă a afectat sever resursele de muncă ale României, anterior declansării pandemiei de SARS-CoV-2 manifestându-se o criză a forţei de muncă calificate.

Sărăcia determină migraţia, iar migraţia conduce la depopularea oraşelor şi satelor contribuind totodată la îmbătrânirea populaţiei. În anul 2017, aproximativ un sfert de milion de români au emigrat pentru o perioadă mai mare de 12 luni, iar 85% din acest stoc de emigranţi este constituit din persoane active economic, având vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani. Scăderea natalităţii şi migraţia externă sunt cauzele principale care au condus la scăderea populaţiei.

Depopularea şi îmbătrânirea populaţiei sunt cele două faţete ale declinului demografic al României. În anul 1990, populaţia României însuma peste 23,2 de milioane de locuitori, iar în anul 2018, populaţia stabilă şi-a redus efectivul la 19,5 milioane de locuitori. În anul 1990, ponderea persoanelor vârstnice în totalul populaţiei era de aproximativ 10%, iar la nivelul anului 2018, procentul vârstnicilor depăşea 19%, ceea ce înscrie şi România în rândul ţărilor îmbătrânite demografic. În timp ce populaţia ţării noastre îmbătrâneşte, natalitatea si fertilitatea sunt tot mai reduse. În momentul de faţă, proporţia persoanelor vârstnice în totalul populaţiei României depăşeşte 17,79%, iar ponderea populaţiei tinere în totalul populaţiei a scăzut la 15,55%, ceea ce înseamnă că şi ţara noastră se înscrie în rândul ţărilor europene cu populaţie îmbătrânită. Indicele de îmbătrânire demografică este de 114,3%, ceea ce înseamnă că la 114 persoane vârstnice (peste 65 de ani) avem 100 de persoane tinere (0-14 ani).

Declinul demografic (scăderea natalităţii, migraţia externă, îmbătrânirea populaţiei) are drept consecinţă reducerea segmentului populaţiei active economic, cu vârste între 15 şi 64 de ani, care formează forţa de muncă a unei ţări. Reducerea şomajului din ultimii ani s-a realizat şi pe fondul migraţiei masive a forţei de muncă, nu numai datorită cererii de forţă de muncă într-o perioadă de creştere economică. În momentul de faţă, peste un milion de români sunt în şomaj tehnic sau sunt înregistraţi ca şomeri-persoane aflate în căutarea unui loc de muncă. În anul 2019, rata de ocupare a populaţiei în vârstă de 20-64 ani a fost de peste 70%, depăşind ţinta naţională de ocupare stabilită din perspectiva Strategiei Europa 2020. Însă, în contextul reducerii unor activităţi economice, în special în zona turismului, HoReCa, serviciilor, industriei, este de aşteptat ca rata de ocupare în muncă să scadă pentru anul 2020.

În România, 53,8% din populaţie trăieşte în zone predominant rurale, 33,1% în regiuni intermediare şi 13,1% în zone predominant urbane. România se caracterizează printr-un procent ridicat al populaţiei rurale (aproximativ 46%) în comparaţie cu celelalte ţări ale Uniunii Europene (media UE este 28,5%). Regiunile din România cu o pondere mai mare a populaţiei rurale sunt Sud Muntenia (58,6%), Nord-Est (56,8%) şi Sud-Vest Oltenia (51,9%). Partea de Vest a ţării se caracterizează printr-un spaţiu rural mai puţin populat, ceea ce are influenţă asupra dezvoltării socio-economice a zonei respective. România se distinge faţă de ţările UE prin ponderea ridicată a populaţiei ocupate în agricultură. În anul 2017, 22,9% din populaţia ocupată era în sectorul agricol, faţă de media de la nivelul Uniunii Europene de 5%. Deşi populaţia ocupată în agricultură are o pondere ridicată, contribuţia sectorului agricol la formarea PIB este redusă în cazul României (4,4% în anul 2017).

În domeniul social, Strategia de Apărare a Ţării pentru perioada 2020-2024 „Împreună, pentru o Românie sigură şi prosperă într-o lume marcată de noi provocări” descrie un mediu de securitate influenţat de evoluţii demografice asimetrice, urbanizare rapidă, polarizare socială, accentuarea fenomenului de îmbătrânire a populaţiei, creşterea individualismului şi a izolării în spaţiul virtual, a vulnerabilităţii mediilor de socializare online la acţiunile de război informaţional şi de fenomenul migraţiei. Dintre riscurile sociodemografice menţionate în documentul analizat, sunt identificate disfunţiile în organizarea şi funcţionarea „marilor sisteme publice” care afectează drepturile cetăţenilor (sănătate, asistenţă socială, educaţie), accentuarea declinului demografic (mortalitate infantilă peste media europeană, spor natural negativ, migraţie). Lipsa unei perspective de redresare a echilibrului demografic care amplifică tendinţa de îmbătrânire a populaţiei României cu consecinţe asupra pieţei muncii (reducerea forţei de muncă activă). Totodată, în Strategie se face referire şi la scăderea rezultatelor şcolare ale elevilor, indicându-se „riscul cronicizării lipsei de capital uman”, care poate încetini convergenţa României cu indicatorii sociali şi economici la nivelul UE.

Pentru a face faţă provocărilor în domeniul securităţii, inclusiv pe compoenenta socială a acesteia, Strategia Naţională de Apărare a Ţării 2020-2024 aduce în prim-plan necesitatea transformării ţării noastre într-un stat rezilient, înţelegând prin aceasta capacitatea cetăţenilor, comunităţilor locale, regiunilor şi a statului în ansamblul său de a rezista şi a se adapta articulat la evenimente generatoare de stres individual, comunitar şi instituţional, cum ar fi dezastrele naturale, schimbările climatice, pandemiile în genul SARS-CoV-2, conflicte regionale, şocuri economice, tensiuni sociale majore.

Direcţiile de acţiune propuse în Strategia de Apărare a Ţării pentru perioada 2020-2024 în domeniul securităţii sociale, pentru contracararea riscurilor sociodemografice, se referă la reducerea disparităţilor de dezvoltare dintre regiunile ţării, diminuarea gradului de deteriorare a situaţiei demografice, corelarea politicilor ce privesc piaţa muncii cu cele din educaţie şi sănătate, în scopul dezvoltării durabile a României.


Bibliografie

  • Buzan, Berry (2005). Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după războiul rece (ediţia a II-a), Editura Cartier: Bucureşti.
  • Iftimoaei, Ciprian (2015). Despre securitate, consolidare democratică şi bună guvernare. România în context regional, Editura Lumen: Iaşi.
  • Sava, Ionel Nicu (2005), Studii de securitate, Editura Ziua: Bucureşti.
  • Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2020-2024, https://media.hotnews.ro/media_server1/document-2020-06-4-24036061-0-stategia-nationala-aparare-2020-2024.pdf, ultima accesare iunie 2020.
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite