Românii din Ungaria, oameni fără nicio ţară: „De ce aţi pus steagul rămânesc la noi în biserică? Astă biserică e pe pământ unguresc, nu rămânesc!”

ASIMILARE Românii din Ungaria nu vor să vorbească despre politică, nici despre Garda Maghiară, nici despre Andrei Şaguna, căruia au vrut, cândva, să-i facă o statuie neridicată nici azi. Nu. Ei vor doar să trăiască în linişte, iar dacă pentru asta trebuie să mai renunţe la câte-un sfânt sau la limbă, fie.

L-am întrebat pe fiecare român din Ungaria cu care am vorbit ce se consideră, român sau maghiar? Şi nu primeam niciun răspuns. Şi-n continuare n-am fi primit dacă am fi continuat să punem întrebarea aşa, cu „sau”. „Român din Ungaria” este singura variantă corectă în realitatea acestei comunităţi care trăieşte la graniţa dintre două lumi nu doar diferite, ci şi ostile una alteia, o comunitate care este când a unuia, când a altuia, când a ambilor, dar cel mai des a nimănui.

Asimilare, dublă identitate, schizofrenie – sunt doar câţiva dintre termenii folosiţi de românii din Ungaria atunci când vorbesc despre ei. Termeni care nu pot explica de ce românii dintr-o localitate majoritar românească din Ungaria l-au luat la rost pe preotul ortodox când a ridicat steagul românesc în biserica lor „de pe pământ unguresc”. Nu pot explica nici cum pot încăpea, pe-o singură maşină, un abţibild cu harta Ungariei Mari şi altul cu Arsenie Boca şi o rugăciune în româneşte. 

DOCUMENTAR Adevărul despre români şi unguri

Micherechi este singura localitate din Ungaria unde românii sunt majoritari. Doar că şi ungurii sunt majoritari. La recensământul din 2011, dintre cei 2.000 de micherecheni, 1.700 s-au declarat români şi 1.600 – unguri. Câteva întrebări puse anapoda una după alta în chestionar au legitimat dubla identitate: români cu limba maternă maghiara, unguri cu româna ca limbă maternă. Unde-i numeri când tragi linie? 

„Unii zic că nu este dublă identitate, dar... suntem într-o stare aşa, schizofrenică”, spune viceprimarul Bertold Netea (foto). Foloseşte de când se ştie şi Netye pentru numele de familie – aşa scrie şi pe cărţile de vizită. Aşa au făcut şi părinţii lui. An după an, câte-un „y”, câte-un „k” în loc de „c”. Ardelean a devenit Argyelàn, Costea s-a transformat în Csotye, Mihuţ în Mihucz, Pătcaş în Patka, iar familia Sava a început să se iscălească Szàva. E greu să urmăreşti prin documente maghiarizarea numelor, că de mult se obişnuieşte ca-n actele românului din Ungaria să apară Istvan deşi el răspundea doar la Ştefan. 

Cele mai bune registre pentru acest fenomen sunt cioplite-n pietrele din cimitirele româneşti. Vezi cum pe Munteanu Petre l-au îngropat Muntyán Péter, cum Mihai s-a transformat în Mihaly şi cum Gabor Gavrilă îl roagă pe Dumnezeul ortodox să-i primească sufletul. Iar faptul că maghiarizarea numelor româneşti a fost combinată cu urcarea vertiginoasă a prenumelor precum Jessica, Nicholas, Briana şi Eric în preferinţele părinţilor tineri a pus pecetea acestui proces. 

„Ne scriem numele în maghiară pentru că aşa a adus istoria”, spune Netea, şi-şi aminteşte cum şi pe el îl îndemna mama la orice pas: „Ai trecut de sat, lasă limba!”. Pe vremea aceea, încă ţi se întoarcea spatele dacă te auzeau vorbind română. Acum nu se mai întâmplă, dar doar pentru că, după cum explică Tiberiu Iova, român care trăieşte în Ungaria de când se ştie, românii din Ungaria „vorbesc cum trebuie, română între ei şi ungureşte când sunt cu ungurii”. Ei s-au adaptat, ungurii i-au asimilat. 

Cultura românească, săpată din interior 

Asimilare care, acum, nu mai este dictată din afara comunităţii de români, ci chiar din inima ei. Ungurilor le mai rămâne doar să supravegheze procesul pus în aplicare de câţiva băieţi deştepţi care au sesizat că din etnicitate se pot face bani frumoşi – etnobişniţari. Persoane care profită din plin de conflictele din interiorul acestei minorităţi, dintre comunitatea istorică de români şi „vinituri” sau „venetici” – românii care au ajuns aici după `89, profită de faptul că românii nu-şi cunosc propria istorie şi bineînţeles că profită de tensiunile dintre români şi maghiari, iscate de traumele istorice şi alimentate de meciurile de fotbal. 

„Ce să caute steagul românesc la noi în biserică?”

Aşa se explică de ce, acum câţiva ani, când preotul Ioan Bun de la Micherechi a vrut să ridice un steag românesc în biserica ortodoxă de acolo, frecventată doar de români, enoriaşii s-au opus. „Nu. N-are ce să caute steagul românesc la noi în biserică”, au spus unii dintre ei. Părintele a lăsat să treacă ceva timp şi, când a avut ocazia, a pus steagul, pe care-l vedem şi noi în faţa altarului bisericii pictate în albastru şi auriu.

Stă acolo sub formă de prapure, unul dintre multele steaguri cu numele familiilor care au ajutat cândva lăcaşul şi cu alte însemne ortodoxe. Un prapure tivit cu ciucuri aurii, tot auriu este şi vulturul stilizat brodat în mijloc. Este făcut din trei bucăţi de atlaz cusute între ele, una roşie, alta galbenă şi una albastra, care stau una peste alta, iar prapurele tricolor din biserica de la Micherechi este, de fapt, un steag românesc în bernă. 

Când l-au văzut în biserică, unii s-au răzgândit – „Doamne, dă-i sănătate la domn părinte, c-a ridicat steagul românesc la noi în biserică!”, alţii l-au luat la rost pe preotul misionar din Arad venit în urmă cu 20 de ani în Ungaria.

De ce aţi pus steagul rămânesc la noi în biserică? Că astă biserică e pe pământ unguresc, nu rămânesc!    enoriaşi ortodocşi de etnie română, la Micherechi

Unii au cerut să fie ridicat, în parte opusă, şi steagul unguresc, dar „ce să caute steagul maghiar la noi în biserică?”, s-a întrebat atunci părintele – nu cu voce tare. Le-a zis doar: „No, bine, lăsaţi, vedem, poate c-o să facem”. „Poate c-o să facem, poate c-o să facem... şi n-am făcut. Şi nici n-o să-l facem”, ne spune nouă acum. 

Câte trei steaguri pe fiecare clădire

În Micherechi, fiecare clădire-sediu de instituţie are trei steaguri: unul unguresc, unul românesc şi unul al Uniunii Europene. Aşa este de când îşi aduc aminte toţi cei cu care vorbim şi nicicând n-a existat vreo problemă, cum a fost cu steagul din biserică. 

Românii născuţi şi crescuţi în Ungaria trebuie să se corecteze pentru a pronunţa „românesc” şi nu „rămânesc”, mai ales cei în vârstă. Aşa se spunea pe vremea lor. Şi mai aveau o vorbă, încă folosită: „e rămas”, venită de la expresia „rămas în urmă”. Mulţi de-aici spun că România e rămasă, dar adăugă repede că „a mai avansat în ultimii ani, nu mai este diferenţa chiar aşa de mare între ea şi Ungaria”. 

Cu Arsenie Boca într-un Wartburg cât Ungaria Mare

Şi schizofrenia, şi dubla identitate se transmit ereditar. O fi însă aceasta din urmă şi molipsitoare? În Otlaca Pustă, un sat aflat la 35 de kilometri de Jula şi unde în 2011 trăiau 93 de români, peste drum de curtea bisericii ortodoxe e o parcare improvizată între două curţi. E duminică, şi în biserică şapte preoţi români ţin o slujbă de Maslu, iar vreo 20 de enoriaşi se roagă pentru sănătatea neamurilor.

Afară nu mişcă nimic, nu trece nicio maşină, nu vezi pe nimeni pe la porţi şi nici prin curţi, doar vântul suflă suficient de tare să ne ajute atunci când filmăm cadre de ilustraţie, mai mişcă vreo frunză, să nu fie cadre moarte, că şi-aşa filmăm prin cimitir. Încă e cald, deşi e jumătatea lunii octombrie, şi soarele la apus pică bine pe pietrele de la morminte. 

În parcarea asta din faţa bisericii sunt mai multe maşini, unele cu numere de Arad sau Bihor. Între ele e şi-un Wartburg 1.3, bej decolorat de vechime, înmatriculat la Bichişciaba (Békéscsaba). Are o uşă întredeschisă, o geacă şi-o sticlă de apă la jumătate pe scaunul din dreapta, o vestă reflectorizantă şi alte câteva mărunţişuri pe bancheta din spate şi două abţibilduri, unul pe lunetă, altul pe bord. Cel din spate este o hartă a Ungariei mari, care colorează Transilvania în roşu, alb şi verde. Cel de pe bord este o fotografie alb-negru a lui Arsenie Boca, părintele ortodox din România, înconjurată de rugăciunea inimii, scrisă în română: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. 

Ce eşti tu, român sau maghiar? Întrebare la care nu vei primi un răspuns câtă vreme o adresezi aşa, cu „sau”. „Român din Ungaria” este singura variantă corectă în realitatea acestei comunităţi care trăieşte la graniţa dintre două lumi nu doar diferite, ci şi ostile una alteia, o comunitate care este când a unuia, când a altuia, când a ambilor, dar cel mai des a nimănui. 

Trupa de dansuri populare din Micherechi este cunoscută în toată Ungaria. „Se ştie că-s dansuri populare româneşti şi nimeni nu-ncearcă să le-astupe”, spune Netea. Vara trecută a venit cu trupa la Bucureşti, la Muzeul Ţăranului Român. „Ia uite ce seamănă portul ungurilor cu al nostru”, s-a minunat o doamnă. Maghiarii îi consideră români, iar românii îi cred maghiari. 

„Toată lumea te revendică atunci când are nevoie de tine şi te neagă când nu mai are nevoie de tine”, explică profesoara Stela Nicula, care predă limba română şi cultură şi civilizaţie a românilor la Liceul Bălcescu din Jula, cu acel „şi ce-i nou sub Soare?” în voce. Ştie că este şi folosită, şi părăsită, după caz, cu precizia ciclurilor electorale. O deranjează, dar ceea ce-o doare este că lumea refuză să înţeleagă ceva simplu ca lumina zilei. Când dă să explice despre ce e vorba, foloseşte de cinci ori verbul „a trăi” în două fraze. Pentru că declaraţiile politice, promisiunile electorale şi ministerele de externe sunt departe. Aici, totul se rezumă la a trăi cu ai tăi, pe pământul în care sunt îngropaţi ai tăi, dincolo de graniţa de care te-a aruncat Trianonul.

Nu putem fi ce doriţi să fim, suntem ceea ce suntem. Se aşteaptă de la noi să trăim eventual cum trăiesc cei care trăiesc de toată viaţa în ţara-mamă. Dar noi nu avem cum să trăim aşa pentru că trăim într-o altă ţară.    Şi circumstanţele în care s-a trăit de-a lungul secolelor... Dacă le-aţi cunoaşte într-adevăr, aţi fi foarte mândri de noi că mai existăm. Am avut momente foarte grele...foarte, foarte grele, când nimeni nu ne-a sărit în ajutor.      Stela Nicula, profesoară de limba română şi cultura şi civilizaţia românilor la Liceul Nicolae Bălcescu din Jula  

Vorbeşte temperat şi clar, fără patetism, fără să încerce să convingă. Să spunem la Bucureşti că aici se trăieşte. Să spunem şi că, dacă ar avea de-ales, unii români din Ungaria poate c-ar vrea să-şi ia cetăţenia, dar până la paşaport te mănâncă birocraţii. Şi ştiu şi ei că nu-i corect să compare, dar nu se pot abţine să nu se gândească la maghiarii din Secuime, care-şi obţin cetăţenia ungară doar cu un abonament de tramvai de-al bunicii. 

„Mă doare din când în când. Din când în când parcă suntem părăsiţi, sau cel puţin eu am simţit că suntem părăsiţi. Poate că avem şi noi deficienţele, greşelile noastre, dar a pus cineva întrebarea „de ce?”, spune profesoara al cărei nume apare pe panourile din şcoală când Stela Nicula, când Stella Nikula. 

Această întrebare „de ce?”, singura în care încap toată amărăciunea şi toată neputinţa, face parte din răspunsurile pe care le primim indiferent de întrebările pe care le punem. 

„De ce nu mai vorbesc românii de aici româneşte între ei? Bună întrebare! Dar de ce numai după `90 am primit o recunoaştere din partea statului român că şi în Ungaria trăiesc români? De ce înainte de `89 sau `90 nimeni din România nu ne-a întrebat dacă avem preoţi ortodocşi în Ungaria? De ce? De ce nu am avut manuale din România? Şi nu-mi spuneţi că este vorba de comunişti. Nu. Eşti recunoscut sau nu eşti recunoscut, asta-i întrebarea”, spune Trajan Kreszta, şeful Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria.

„Când copiii vor fi mari, nu se va mai vorbi română”

Lipsa constantă de interes din partea autorităţilor, în special a celor române, a înlesnit procesul de asimilare a românilor din Ungaria, proces ajuns acum în fază terminală. 

Şi de ce să prezinte interes o comunitate dezbinată, care numără când 8.000, când 35.000 de români care n-au cetăţenie şi nu pot vota, reprezentaţi în faţa autorităţilor de la Budapesta de lideri mai degrabă autoproclamaţi, care nu ştiu nici măcar să vorbească limba română? 

Până la dizolvarea comunităţii şi pierderea limbii stă acum o cale mai scurtă de-o generaţie. Identitatea s-a dublat şi pierdut demult. Când copiii care învaţă acum în şcolile cu predare în limba română vor fi crescut, se va mai vorbi limba în satele pe care toţi le numesc româneşti, aflate la câte 10-20 de kilometri de graniţe? „N-a fi cine să mai vorbească”, spune Tiberiu Iova. La fel de categoric este şi viceprimarul din Micherechi: „Când copiii vor fi mari, nu se va mai vorbi română”. 

„Sigur că asta duce la dispariţia şi la dizolvarea comunităţii. Cum să nu?! Sigur că da! Şi este trist că se întâmplă asta lângă graniţele ţării-mamă”, spune Eva Iova, membru al comunităţii istorice de români din Ungaria, şi zâmbeşte amar, doar o clipă, şi ochii îi fug în toate părţile înainte să se fixeze în podea. 

„La fotbal ţinem cu România, la handbal cu Ungaria”. La fel fac şi maghiarii din România

Elevii Stelei Nicula sunt cei pe care i-am scăpat de lucrare. Peste jumătate dintre ei au fost în România. Aproximativ toţi dintre cei care au vizitat ţara au făcut-o pentru că au rude acolo. 

„Ce v-a plăcut cel mai tare?” „Totul”, spune Emil Puha, care-a moştenit accentul moldovenesc deşi a trăit de când se ştie în Ungaria. „Întoarcerea acasă. Agitaţia, viaţa”, răspunde un băiat brunet şi înalt, care ascultă Paraziţii şi Guess Who. S-a născut şi a trăit la Oradea, unde încă are prieteni şi neamuri. 

„V-aţi bucurat vreodată că sunteţi români? - Da. - Când? - La meciul România-Ungaria!” Se referă la meciul de fotbal. La handbal feminin, toţi de-aici ţin cu echipa Ungariei, lumea ştie că este mai puternică. Recunosc că da, este bine să poţi alege tabăra cu cele mai mari şanse de câştig şi uite, poate că şi ăsta este un exemplu bun de dublă identitate, spune Netea.

Când spune asta, viceprimarul zâmbeşte şi nu ştie – şi nici noi n-avem habar – că peste câteva zile, la 413 kilometri de Jula, în localitatea Satu Mare din judeţul Harghita, Mihailiko Jozsef, viceprimarul ungur al acestui sat din România unde la recensământul din 2011 toţi locuitorii s-au declarat maghiari, ne va povesti că în familia lui este la fel. La handbal ţin cu Ungaria, la fotbal cu România, doar fratele lui ce s-a încăpăţânat să spere că echipa naţională a Ungariei va învinge pe Arena Naţională, în septembrie, şi că-i vor sclipi ochii de râs când ne va povesti cum a făcut mişto de fratele lui a doua zi după meci: 

„Na, mă, ai ţinut cu Ungaria, ce-aţi făcut?”

Citeşte mai multe aticole din campania „Adevărul despre români şi unguri“ 

O echipă de jurnalişti a mers în Ungaria şi a stat de vorbă cu românii de acolo. Le-a aflat problemele, le-a ascultat limba, a văzut cine sunt şi cum trăiesc. Apoi, s-a întors în România, în judeţul Harghita. Acolo a încercat să-i înţeleagă pe ungurii din România. Adevărul vă prezintă povestea celor două comunităţi fără ţară într-un documentar în premieră pentru mediul online românesc.

 Românii din Ungaria nu vor să vorbească despre politică, nici despre Garda Maghiară, nici despre Andrei Şaguna, căruia au vrut, cândva, să-i facă o statuie neridicată nici azi. Nu. Ei vor doar să trăiască în linişte, iar dacă pentru asta trebuie să mai renunţe la câte-un sfânt sau la limbă, fie.

 N-am găsit familie de români din Ungaria care să ne spună că nu s-a adaptat. Toate trăiesc în armonie alături de unguri. Chiar şi o familie care, din cauza discriminării de la şcoală, a fost nevoită să-şi trimită fiica înapoi în România. Familia Bunea s-a mutat aici în august. Cu doi copii şi fără nimic care să-l mai lege de România, Florin, fost angajat al CFR, spune că mai degrabă are încredere în unguri, „cu care te legi la suflet”

 Stăm sprijiniţi de pereţii Liceului Nicolae Bălcescu din Jula, „capitala românilor din Ungaria”, instituţie de învăţământ cu clasele I-XII cu predare în exclusiv în română. Am intrat, însoţiţi de doamna directoare şi de un alt profesor, la clasa a III-a, la o oră de limba română. „Păsările călătoare zbor în ţări mai calde”, citeşte de pe tablă o elevă cu strungăreaţă. „Foarte bine!”, îi spune doamna învăţătoare şi o trimite la loc.

 Românii din Ungaria îşi pierd uşor identitatea, însă procesul merge, în unele cazuri, până la simpatia şi aderarea la gruparea de extremă dreapta Jobbik, cunoscută pentru retorica agresivă la adresa românilor şi cu o aprobare tot mai ridicată în statul vecin.

. Budapesta alocă anual fonduri destinate exclusiv fiecărei minorităţi naţionale declarate şi organizate de pe teritoriul său. În cazul românilor, o bună parte din sumă este deturnată de câţiva de băieţi deştepţi care au sesizat că declarându-se români pot câştiga bani frumoşi. Fenomenul este posibil din cauza legislaţiei bizare a Ungariei, care a permis cetăţenilor să-şi declare câte naţionalităţi au vrut la recensământul din 2011.