România: Frica a rămas

Lavinia Branişte: Frica a rămas cu noi, chiar dacă a îmbrăcat în ultimii treizeci de ani alte şi alte forme

Nu am multe amintiri clare dinainte de ’89, eram prea mică. Dar ce ţin minte precis e atmosfera de suspiciune şi neîncredere, care pătrunsese adânc în ţesătura societăţii, până în familie - scrie Lavinia Branişte.

În decembrie ’89, când au început „evenimentele”, eu aveam şase ani şi mă aflam împreună cu mama la Sinaia. Poate că ea avea concediu sau poate eram în weekend, mă uit acum într-un calendar al anului 1989 şi nu-mi dau seama ce zi îmi amintesc. Ţin minte doar că era frig şi întuneric şi mai ţin minte soba de teracotă dintr-o cofetărie unde am intrat la un moment dat să ne încălzim. Era zăpadă şi mă udasem la picioare.

Şi apoi a început o agitaţie pe străzi şi o mare derută, lumea spunea că apa e otrăvită. Un tânăr ne-a pus în braţe un „manifest”, o pagină de ziar peste care scrisese cu carioca un slogan, „jos comunismul” sau ceva de genul acesta. A fost prima mea întâlnire cu acest cuvânt, „manifest”. Cred că abia pe la treizeci de ani mi-am dat seama că am mult mai clare în minte momentele în care m-am întâlnit cu anumite cuvinte decât acelea în care m-am întâlnit cu oameni. Nici cu cei la care ţin foarte mult nu mai ştiu exact cum m-am întâlnit, dar unele cuvinte au intrat atât de brutal în mintea mea încât ştiu clar când m-am întâlnit cu ele. Manifestul l-am luat acasă şi l-am păstrat mulţi ani într-un sertar din bibliotecă, unde mama ţinea actele.

Am luat trenul înapoi spre Brăila, iar acasă i-am găsit pe bunici, la fel de derutaţi, în faţa televizorului. Erau imaginile acelea de la Televiziunea Română Liberă, cu „Fraţilor, am învins!” şi cu puloverul lui Petre Roman. În familia noastră a rămas şi acum un fel de expresie, un pulover gros, din lână brută, ca cele care se mai vând pe la târgurile de munte, se numeşte „pulover de Petre Roman”.

Bunica tot vorbea de un anume „Ilie Iliescu” şi numele mi s-a părut ireal.

Recent m-a întrebat un jurnalist străin dacă-mi amintesc scena execuţiei. Evident că mi-o amintesc, am văzut-o la televizor de atâtea ori, ni se reaminteşte această scenă în fiecare decembrie, e canonul nostru dinainte de Crăciun. Dar nu sunt sigură c-am văzut-o atunci când s-a întâmplat, e posibil ca mintea mea s-o fi aranjat la locul ei mai târziu. Jurnalistul m-a întrebat dacă mi-a fost milă de Ceauşescu şi întrebarea m-a bulversat. Reportajul lui trebuia să fie despre romanul meu, „Interior zero”, nu ştiu cum am ajuns la scena execuţiei dictatorului, care s-a întâmplat într-o altă lume, într-o altă viaţă, care nu era a mea. Plus că nu-mi pusesem niciodată problema dacă-mi fusese milă de Ceauşescu.

Eram un copil. Îmi era milă de multe făpturi. Probabil că mi-ar fi fost şi de el.

Dar am răspuns altceva: n-avea cum să-mi fie milă!

Mătuşa mea avea atunci un băieţel de un an şi locuia într-un oraş aproape de al nostru. A adus copilul la bunici. Îşi aminteşte şi cum se trăgea haotic din clădirile din jurul gării. A venit cu copilul ascuns în sân şi l-a lăsat la părinţi, ştia că măcar ei nu ies din curte. Se pensionaseră amândoi în anul acela. Mai mult decât pericolul la care a fost expusă o emoţionează acum arbitrarul şi absurdul potenţialei tragedii. Cu ce scop se trăgea? Şi cine făcea asta?

Lucrurile astea n-au fost stabilite niciodată în instanţă. Aşteptăm să moară de bătrâneţe nişte eroi eliberatori, care ne-au salvat de tiranie.

După aia n-o să mai conteze. O să fie doar o poveste.

În toamna lui ’89, la şase ani şi jumătate, trebuia deja să fiu înscrisă la şcoală. Dar începând din clasa a treia, copiii din oraşul meu erau duşi cu clasa la munci agricole în Insula Mare a Brăilei. Te duceau cu camionul şi te lăsau cu orele pe câmp, nu conta că nu existau toalete şi că nu exista umbră, nu conta nici dacă vine ploaia. Camionul venea să te ia numai şi numai la ora stabilită. După o ploaie pe câmp, în timpul căreia ea şi ceilalţi copii au stat înghesuiţi unul într-altul ca pinguinii, mătuşa mea a rămas cu o boală de rinichi toată viaţa.

Aşadar, ai mei au vrut să mă pună la adăpost în ’89, când trebuia să merg la şcoală, să mă mai ţină un an, să fiu mai zdravănă când m-or lua la câmp. Venea cineva din poartă-n poartă cu un fel de recensământ al copiilor care au împlinit vârsta de şcoală şi ţin minte ziua când această persoană a ajuns la poarta noastră. A trebuit să stau ascunsă în casă şi să nu ies. Bunicul i-a zis că am plecat să locuiesc cu tatăl meu.

A fost singura dată când o poveste care-l implica pe tatăl meu ne-a fost de ajutor.

Şi apoi au venit „evenimentele” din decembrie şi n-a mai contat, nu s-a mai dus nimeni la muncă patriotică. Am început şcoala primară în septembrie 1990 şi între şapte şi nouăsprezece ani am învăţat după exact aceleaşi manuale pe care le avuseseră multe generaţii înaintea mea, ba unele aveau exact coperta manualelor mamei, pe care bunicul încă le mai păstra într-o magazie.

Singura diferenţă era că dispăruse prima pagină cu portretul conducătorului iubit.

Sunt şi eu un produs al acelui sistem de educaţie, care din păcate nici până în ziua de azi nu a fost împrospătat substanţial.

În noiembrie 1989, a avut loc al paisprezecelea congres al Partidului Comunist Român, în timpul căruia Ceauşescu a fost reales preşedinte. În unanimitate. Aveam şase ani şi eram în grupa mare la grădiniţa din cartier, unde acum sunt mereu secţiile de votare de care aparţin. Mă duc acolo să-mi aleg politicienii. Îmi aduc aminte clar cum educatoarea ne-a ridicat în picioare şi ne-a pus să batem din palme şi să scandăm „La al paişpelea congres/Ceauşescu reales”. Am stat în picioare şi am scandat solemn cu toţii, copii de şase ani, numai de ea ştiuţi.

Ajunsă la vârsta adultă şi lucrând eu însămi o vreme cu copii mici într-o şcoală, m-am întrebat la un moment dat de ce a făcut atunci educatoarea gestul acela. Îi era teamă că e urmărită, că ar fi pârâtă că nu şi-a pus copiii să scandeze? Sau era din convingere? Sau din inerţie?

Nu am multe amintiri clare dinainte de ’89, eram prea mică. Dar ce ţin minte precis e atmosfera de suspiciune şi neîncredere, care pătrunsese adânc în ţesătura societăţii, până în familie. 

Frica a rămas cu noi, chiar dacă a îmbrăcat în ultimii treizeci de ani alte şi alte forme. Şi umilinţa a rămas. Dar acea frică anume, după atâta timp şi după cât de mult am vorbit despre ea, acum e doar o poveste.

Scriitoarea şi traducătoare Lavinia Branişte s-a născut în 1983 la Brăila. A studiat limbi străine la Cluj şi Bucureşti. Primul ei roman "Interior zero" a fost distins cu premiul "Nepotul lui Thoreau" pentru cel mai bun roman românesc al anului 2016. Volumul a apărut în 2018 în traducere germană la editura Mikrotext, cu titlul "Null Komma Irgendwas". Şi al doilea roman al Laviniei Branişte, "Sonia ridică mâna", urmează a fi tradus în limba germană şi publicat apoi de aceeaşi editură din Berlin.

Un articol publicat de Deutsche Welle