România isterică

Criza identitară a românilor a intrat într-o nouă fază, cea a isteriilor revărsate în mass-media. Când credeam că mai mult de atât nu se poate, recenta problemă a refugiaţilor (sau cum vreţi să-i spuneţi) a ridicat ştacheta. În acest moment, din orice unghi am privi, ne aflăm în plină isterie naţională.

Taberele sunt foarte bine definite şi luptă după o singură regulă: fără prizonieri. În mare, se confruntă două mari curente:

Pe de-o parte sunt ipocriţii lacrimogeni, care se sprijină pe o mână de intelectuali cu nostalgii marxiste sau pe campionii corectitudinii politice (mai rea decât orice fundamentalism religios). Aceştia, dacă ar ieşi din casă, ar găsi în cinci minute oameni aflaţi la limita existenţei, de la bătrâni chinuiţi şi copii traumatizaţi la comunităţi întregi. Militează pentru compasiune şi înţelegere, dar pe care la nivel personal nici nu se gândesc să le ofere. Culmea, cu cât clamează toleranţa cu cât sunt mai intoleranţi, ameninţând în stânga şi în dreapta şi fiind gata să-ţi pună eticheta de „fascist” în orice secundă, deşi majoritatea nu a avut decenţa să caute definiţia termenului măcar în banala Wikipedia.
 

Pe de altă parte sunt războinicii de tastatură, gata să se încaiere cu toată lumea în spaţiu virtual (în realitate fiind suficient de laşi cât să nu facă nimic concret, indiferent de situaţie). Au tot felul de idiosincrazii şi spaime, toate venite din propriile nereuşite şi cred orice teorie a conspiraţiei care ne exonerează de responsabilitate, toate relele venind de la alţii, noi fiind buni până în fibră. Una dintre cele mai absurde temeri este cea care subliniază pericolul islamizării, într-o ţară care se chinuie să urmeze un tipar cultural (cel occidental) şi nu prea îi iese!
 

Să fim bine înţeleşi: am, la rândul meu, o viziune tradiţional-conservatoare asupra chestiunii în cauză. Nu intru în detalii, sunt convins că cititorii înţeleg. Ceea ce îmi doresc este o discuţie argumentată, de substanţă şi în egală măsură purtată raţional şi calm. O utopie, în mod evident. Românilor le lipseşte aproape total cultura dialogului. Şi nu mă refer doar la nivelul opiniei publice (aţi observat în dezbaterile televizate că nimeni nu ascultă argumentele celuilalt, vorbind alandala unul peste celălalt?) Mă refer în primul rând la mediul universitar, academic. Nu există nicio dezbatere serioasă (ca să mă refer la domeniul cu care am legătură într-o oarecare măsură) cu privire la temele controversate ale istoriei naţionale. Nici în facultăţile de profil, nici în cele câteva institute de cercetare. Din experienţa articolelor scrise pentru Historia, pot afirma că foarte rar am văzut argumente pertinente, asupra cărora să reflectez. Atacuri la persoană, jigniri şi ironii. Important e să fii călcat în picioare, să-ţi pierzi credibilitatea. În felul acesta, indiferent de argumente, afirmaţiile tale nu mai au niciun fel de valoare.
 

În România, un dialog constructiv precum cel dintre Francois Furet şi Ernst Nolte, aflaţi pe poziţii intelectuale aparent ireconciliabile (primul militant comunist în tinereţe, cel de-al doilea autorul unor opinii extrem de controversate), nu ar fi posibil. În ciuda faptului că nu se menajează reciproc şi îşi afirmă răspicat poziţiile, cei doi savanţi examinează cu mare atenţie opiniile celuilalt, dând un sens pozitiv, constructiv, dialogului. Apropo, recomand cărţile lui Nolte, traduse în limba română (Fascismul în epoca sa şi Războiul civil european 1917-1945) tuturor semidocţilor aflaţi cu „fascismul” pe limbă.
 

Privind ceea ce se întâmplă în jurul meu, nu pot să nu remarc, dezolat, că într-adevăr, libertatea rămâne cea mai mare povară.