„Scriitorii“ n-au înţeles nimic

În sfârşit se face dreptate. Sau, cel puţin, aşa sper. Mulţi dintre noi or fi fost indignaţi şi or fi pus întrebări retorice la adresa Codului de procedură penală: Ce e o lucrare ştiinţifică? Câte pagini are? Câte cuvinte? Câte semne? Unde e publicată? Ce edituri se ocupă de aşa ceva? Unde se lansează? Face cineva recenzii? Ce legătură are delictul cu spiritul livresc?

E hoţ dar, uite, e studios! Să-l iertăm, să-l eliberăm mai repede, să nu piardă societatea un talent! Mai scrie vreunul după ce e eliberat? Dar înainte, a scris? Dacă nu, atunci înseamnă că preocuparea de a scrie ceva de conjuctură.

Şi că Legea, respectiv Codul de procedură, favorizează acest aspect conjuctural în detrimentul ideii generoase de a scrie. Mă gândesc că ar fi trei motive care ar putea determina pe oricine să scrie o carte: 1. dorinţa de a împărtăşi idei ori sentimente, 2. orgoliul personal, 3. pentru bani. Uite că s-a mai inventat un motiv neprincipial şi aş zice imoral care desconsideră activitatea de cercetare şi de scriere a unor cărţi coborând-o la nivelul unei prestări de servicii: munceşti o zi în puşcărie, ţi se reduce pedeapsa cu 2 zile, să zicem, aha! Scrii ceva, ţi se reduce cu 30.

Şi mai mult decît atât, bănuiesc desfăşurarea fenomenului: se plătesc referenţii, comisia, editurile, tipografiile, difuzarea, librăriile şi după aia se cumpără cărţile de către cel ce le-a scris, finanţatorul întregului proces. Păi, mai bine să plătească o cauţiune, o răscumpărare, dacă tot e vorba numai de bani şi să fie lăsat în pace, nebatjocorit, domeniul ăsta al producţiei intelectuale.

Acum toate au ieşit la iveală şi am motive să mă bucur. Nu-mi pasă că unii au ieşit mai devreme din închisori sau că unii o să rateze ocazia.

Îmi pasă şi mă bucur de ceea ce aş numi o victorie a societăţii civile, o reabilitare a opiniei publice: fără mediatizarea şi intercomunicarea din spaţiul virtual al protestelor, la început izolate, mai apoi concertate, nu s-ar fi putut ajunge la urechile forurilor decizionale în materie de legislaţie. Şi n-ar fi prima dată şi nu va fi nici ultima.

Îmi pasă şi mă bucur că în felul ăsta va fi, un pic, reabilitat în mintea tuturor, respectul pentru scriitorii adevăraţi, pentru jurnaliştii adevăraţi, pentru studenţi şi doctoranzi, pentru chinurile facerii unei opere, unei lucrări, unui proiect, unui articol cât de mic şi de efemer...

„Scriitorii“ din puşcării nu pot înţelege asta. Unul dintre ei striga în televizor: „Pe cine a supărat că io am ieşit mai devreme din închisoare?” El credea că de el e vorba! Nu dom’le, nu asta ne-a supărat, ci introducerea în derizoriu a muncii de creaţie. Dacă articolul de Lege va fi modificat, eu voi simţi că s-a făcut dreptate.