Subversiunea subtilă a tiranului şi falsificarea istoriei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În preajma comemorării Duminicii Orbului din 1990, e clar ce dezastre iscă falsificarea istoriei. Votul liber acordat unui Ion Iliescu nu se explică decât printr-o amplă dezinformare. Adevărul, în schimb, e eliberator.

Noi date divulgate din surse universitare chineze relevă că regimul de la Beijing a minţit cu privire la numărul contaminărilor cu corona. N-ar fi fost 85.000, ci aproape 700.000. Nu atât minciuna unui regim totalitar e remarcabilă, cât scurtimea picioarelor ei. Iscoditoarea minte a omului iubitor de libertate sfârşeşte prin a o demasca.

S-au stins, recent, doi autori ai unor scrieri de mare impact internaţional, demascând biografii politice controversate şi lămurind adevăruri istorice îndelung şi brutal, ori subtil şi savant ocultate.

Opera lor e cu atât mai importantă cu cât nimic nu atacă mai virulent şansele libertăţii şi nu destramă cu mai spornică destoinicie fina ţesătură a democraţiei decât perpetuarea dezinformărilor şi mistificărilor propagandistice. Mişcările totalitare sunt silite să se servească de ele spre a da perpetua dreptate liderilor lor presupus infailibili, a le justifica şi falsifica trecutul şi prezentul, a amplifica fanatismul şi a augmenta numărului adepţilor lor.

În SUA a încetat din viaţă, la începutul acestei săptămâni, Robert Levy, autorul unei extrem de bogat documentate biografii retrasând ascensiunea şi debarcarea Anei Pauker, în original: "The Râse and Fall of a Jewish Communist".

Iar în Germania a murit Rolf Hochhuth, autorul, controversat el însuşi, al "Locţiitorului", "Der Stellvertreter", o piesă de teatru tematizând atitudinea papei Pius al XII-lea în timpul exterminării evreilor de către nazişti şi aliaţii lor europeni.

Cartea lui Robert Levy a schimbat sensibil percepţia experţilor privind biografia şi activitatea Anei Pauker şi o parte substanţială a deciziilor care au marcat debutul erei comuniste în România postbelică.

Aparţinând, potrivit propriilor mărturii, grupului bolşevic al staliniştilor ortodocşi, prima femeie promovată în lume într-o funcţie atât de înaltă precum cea de ministru de Externe n-a fost doar şefa diplomaţiei române. Sau o personalitate neîndoielnic pătată de sângele unor crime sinistre.

Descrisă la un moment dat de revista Time că fiind femeia înzestrată cu cea mai amplă putere de pe glob, Ana Pauker a refuzat poziţia cheie de secretar general al partidului comunist. A preferat să-i cedeze neevreului şi neintelectualului Gheorghiu-Dej locul fruntaş în omnipotentul aparat de partid şi de stat al României încăpute sub cizma sovietică.

S-a afirmat, nu fără temei, că, o vreme, Ana Pauker a jucat rolul de vioară întâi în partid, pentru a se retrage apoi în poziţia secundă şi a fi debarcată brutal, în vara anului 1952, de "numărul unu", când "marele frate" român a profitat de epoca de apogeu a isteriei antisemite a lui Stalin spre a se debarasa şi de periculoasă lui rivală. Aşa cum se debarasase Dej anterior de mai popularul şi mai inteligentul său tovarăş, Lucreţiu Pătrăşcanu.

În România, în ciuda importanţei ei capitale pentru istoria comunismului şi postcomunismului românesc, de la Dej şi Ceauşescu la alegerea lui Ion Iliescu în Duminica Orbului, ori de la Adrian Năstase la Dragnea şi Dăncilă, biografia ei politică rămâne un mister parcă la fel de impenetrabil pe cât de previzibilă e sistematică demonizare a Anei Pauker într-o istoriografie puternic colorată naţionalist şi falsificata antisemit.

Or, opţiunile şi acţiunile ei politice, extrase cu maximă acribie din documente şi mărturii şi redate anamnezei cu probitate şi conştiinciozitate de Robert Levy, contrazic în parte flagrant atât imaginea pe care mulţi şi-o fac în mod obişnuit despre ea, cât şi pe cea pe care însăşi Ana Pauker şi-a zugrăvit-o la un moment dat.

În răspăr cu prezumtivul ei stalinism ortodox şi cu complicitatea la campaniile de represiune şi arestare în masă, îndeosebi a adepţilor regimului Antonescu, inaugurând domnia comunistă pe malurile Dâmboviţei, Ana Pauker pare să fi subminat sistematic hotărâri ale lui Stalin. Li s-a opus şi unora dintre cele mai abominabile crime comise de dictatura dejistă în România.

Astfel, Ana Pauker n-a vrut arestarea unor lideri ai opoziţiei precum Corneliu Coposu, ordonată de Stalin, chiar dacă s-a văzut nevoită s-o accepte. Cu atât mai puţin pare să fi susţinut, dacă se dă crezare unor mărturii reproduse de Levy, debarcarea şi asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Pauker a autorizat emigrarea în masă a evreilor români. În plus, s-a împotrivit verificării şi epurării noilor membri de partid impusă de Comintern şi, mai ales, megaproiectelor construcţiei canalului Dunăre-Marea Neagră şi colectivizării forţate a agriculturii, ordonate de Stalin, care au implicat atrocitatea săvârşirii unor crime în masă. Îi datorăm istoricului american informaţii legate de internarea ei la Moscova, pentru tratament şi demararea, în absenţa Anei Pauker şi în contra voinţei ei exprese, a colectivizării forţate, proces pe care tot ea a încercat, după revenirea la Bucureşti, nu doar să-l frâneze, ci şi să-l inverseze.

Că Pauker n-a împărtăşit soarta unor lideri comunişti evrei că Zinoviev, Kamenev şi, după război, Slansky, torturaţi şi condiţionaţi să mintă fabulos, spre a juca rolul de martori principali ai acuzării împotriva lor înşile, pare a se datora în special morţii lui Stalin, la scurtă vreme după arestarea Anei Pauker de către regimul Dej, în februarie 1953.

Ana Pauker nu e, desigur, singura personalitate politică deosebit de controversată aflată la timonă şi în apropierea ei în faze critice ale celor două regimuri totalitare care au însângerat secolul XX. Nu mai puţin demonizata şi problematica, deşi subtil subversiva faţă de liderul totalitar, nazist, al Germaniei, la cheremul căruia s-a aflat câţiva ani, s-a dovedit a fi atitudinea lui Pius al XII-lea faţă de exterminarea evreilor europeni.

Scriitorul german Rolf Hochhut a stârnit aprige pasiuni cu piesa sa "Locţiitorul". Pe drept, sau pe nedrept, după cum susţine o carte a generalului Pacepa şi a profesorului Ronald J. Rychlak, piesa lui Hochhuth, intitulată "Der Stellvertreter" (despre Suveranul Pontif faţă cu Hitler, în calitatea sa de "locţiitor al lui D-zeu" pe pământ) l-a acuzat pe primul om al Bisericii de complicitate cu nazismul. În cauză ar fi, potrivit piesei, tăcerea vinovată a Papei în raport cu exterminarea, de către nazişti, a evreilor europeni.

Varii naraţiuni se bat şi în acest caz cap în cap. "Disinformation", cartea lui Pacepa şi Rychlak, demontează în parte credibil tentativele agitpropului sovietic de a crea, propaga şi acredita după război, între altele cu ajutorul "tragediei creştine în cinci acte" a lui Hochhuth, imaginea unui papă complet inadecvat, refuzând în 1943, ca simpatizant nazist, apelul unui coreligionar de a articula un viguros protest în contra Holocaustului.

Dar a fost oare Pius al XII-lea realmente un simpatizant nazist? Un antisemit virulent? A cotizat la aberaţia vehiculată de propaganda extremei drepte, punând un delirant semn de egalitate între evrei şi comunişti?

Cert e că Papa n-a susţinut câtuşi de puţin crimele în masă ale lui Hitler şi ale acoliţilor lui. Împreună cu varii clerici catolici, Papa însuşi a salvat de la exterminare numeroşi evrei. E azi însă clar, pe de altă parte, că Papa a ştiut de exterminările antievreieşti. Din păcate, nu le-a menţionat şi condamnat oficial explicit.

Comprehensibil, dar regretabil, Pius pare să se fi temut de represiune şi să fi preferat, deci, să procedeze la condamnări eufemistice. Spre cinstea şi lauda actualului sau succesor, Vaticanul şi-a deschis, în fine, arhivele, oferind unor istorici independenţi, după decenii de clădit ziduri ale tăcerii, şansă de a le demola şi de a stabili, pe bază de probe, adevărul intuit şi deplâns de Hochhuth şi folosit abuziv de propaganda comunistă pentru o campanie anticreştină.

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite