UE, între războiul din Ucraina şi sancţiunile economice impuse Kremlinului. Interviu cu Ramona Strugariu, europarlamentar USR

Europarlamentarul USRPLUS Ramona Strugariu                              Sursa Foto: Arhiva Personală

Singura modalitate de a influenţa Kremlinul este de a-l priva de veniturile necesare pentru a-şi finanţa maşinăria de război, sporind în acelaşi timp în mod substanţial capacitatea Ucrainei de a se apăra în faţa agresiunii ruse, mi-a declarat, într-un interviu, europarlamentarul USRPLUS, Ramona Strugariu.

Sebastian Rusu: Agresiunea rusă în Ucraina a intrat în cea de-a paisprezecea zi. Forţele ruse vor forţa cel mai probabil ocuparea Kievului în nord, iar în sud îşi vor concentra atacurile spre Odessa. În acest context, se mai poate negocia cu Putin?

Ramona Strugariu: O soluţie paşnică, pe cale diplomatică este întotdeauna preferabilă şi este ceea ce au încercat să facă liderii Occidentului înainte ca Putin să atace brutal şi fără vreo justificare valabilă Ucraina. Contactele diplomatice continuă, la nivel înalt, în speranţa opririi acestui război fără sens. Problema este însă: cum se poate negocia cu pistolul la tâmplă? Partea ucraineană este deschisă către dialog, dar cum se poate negocia atunci când forţele ruseşti bombardează spitale sau maternităţi?

Există în opinia mea foarte puţin spaţiu pentru negocieri autentice, atunci când asistăm la încălcări atât de flagrante ale principiilor dreptului internaţional umanitar şi ale Convenţiilor de la Geneva. Potrivit principiilor dreptului internaţional, negocierile trebuie conduse de bună credinţă şi cu intenţia reală de a ajunge la un acord. Ori această bună credinţă e de negăsit din partea lui Putin.

El va continua să escaladeze confruntarea militară atâta timp cât cererile lui nu sunt acceptate, aşa cum a confirmat şi Preşedintele Macron. Vladimir Putin cere demilitarizarea, "denazificarea" şi neutralitatea constituţională a Ucrainei, precum şi acceptarea anexării Crimeii de către Rusia şi recunoaşterea regiunilor din Donbas ocupate de Rusia ca state independente. Acest lucru ar fi echivalent cu o capitulare necondiţionată şi este inacceptabil atât pentru Ucraina, cât şi pentru partenerii ei. Reamintesc aici că, cu rare excepţii, comunitatea internaţională a fost unită în condamnarea agresiunii Rusiei, aşa cum o demonstrează adoptarea rezoluţiei Adunării generale a Naţiunilor Unite săptămâna trecută.

Au existat mai multe runde de negocieri între ucraineni şi ruşi la graniţa cu Belarus, dar încă odată, sinceritatea Rusiei e sub un mare semn al întrebării. E suficient să ne uităm la faptul că negociatorii ruşi au propus coridoare umanitare pentru a aduce civili în Rusia sau Belarus, în timp ce bombardau o rută de evacuare convenită din Mariupol. Primele negocieri la nivel înalt între Rusia şi Ucraina, organizate cu medierea Turciei în Antalia pe 10 martie, au ajuns şi ele la un impas, Serghei Lavrov reiterând ultimatumul Rusiei.

Asta nu înseamnă câtuşi de puţin că abandonăm sau că renunţăm la a stabili canale de dialog. Dimpotrivă. Cred că trebuie căutate toate canalele posibile, formale şi informale, inclusiv cu oameni din anturajul lui Putin, mai lucizi decât este el în acest moment. Trebuie să reuşim să creăm condiţiile pentru eventuale iniţiative de pace, iar asta înseamnă pentru mine să continuăm atât cât este nevoie pentru a amplifica presiunea asupra lui Putin. Poate suna paradoxal, dar eu cred că marja de negociere creşte proporţional cu presiunea care se resimte direct la Kremlin.

Pentru moment, singura modalitate de a influenţa Rusia este de a o priva de veniturile necesare pentru a-şi finanţa maşinăria de război, sporind în acelaşi timp în mod substanţial capacitatea Ucrainei de a se apăra. Există o anumită teamă de imprevizibil şi de acţiuni extreme ale lui Putin. Dar realitatea este aşa: într-un război, fie eşti mult mai rapid şi mai inteligent strategic decât adversarul, fie negociezi pacea umil, cu consecinţe greu de anticipat pentru securitatea regională şi pentru Europa/lumea de mâine.

Pacea nu trebuie să fie o capitulare, ea trebuie adusă înapoi cu un just echilibru pentru Ucraina şi pentru regiune.

Cât de utile sunt sancţiunile luate de CE împotriva Rusiei când dependenţa de gazul rusesc a statelor membre din spaţiul comunitar este în proporţie de 60%?

UE este într-adevăr puternic dependentă de combustibilii fosili din Federaţia Rusă. Aproximativ 90% din gazul utilizat în UE este importat, iar Rusia a furnizat 41% din aceste importuri, la diferite niveluri, către statele membre ale UE în 2021. Nu suntem din fericire la 60% la nivelul Uniunii, deşi unele dintre statele membre sunt mai vulnerabile decât altele, întrucât mixul energetic este variabil. Suntem foarte conştienţi de ceva timp, nu de azi de ieri, de această dependenţă şi am încercat să o abordăm la nivelul Uniunii. Trebuia să avem mai mult curaj.

Chiar în această săptămână, Comisia Europeană a propus liniile generale ale unui plan, REPowerEU, menit să asigure independenţa Europei de combustibilii fosili din Rusia cu mult înainte de 2030, începând cu gazele naturale.  Cu cât vom trece mai rapid la surse regenerabile de energie şi vom avea o eficienţă energetică sporită, cu atât vom fi cu adevărat independenţi de Rusia. Aceste planuri pe termen mai lung au fost discutate şi de Summitul european de la Versailles, care a agreat reducerea cât mai rapid posibil a dependenţei de importurile de gaz, petrol şi cărbune din Rusia, cu propunerea câtorva alternative concrete: diversificarea resurselor şi a rutelor, inclusiv prin folosirea gazului natural lichefiat şi a biogazului; dezvoltarea pieţei de hidrogen din Europa; creşterea rapidă a interconectivităţii energetice şi sincronizarea reţelelor de energie electrică pe tot teritoriul UE, autorizarea accelerată a noi proiecte energetice, creşterea pieţei pentru regenerabile şi componentele lor cheie, o planificare mult mai bună pentru stocarea resurselor de energie şi eficientizarea consumului.

Comisia trebuie să prezinte un plan de punere în aplicare a acestor decizii, prin RePowerEU, până la finalul lunii mai. Vom continua fără îndoială să lucrăm în acest sens şi în Parlamentul european. Pe termen scurt, cred că suntem în măsură să rezistăm eventualei presiuni energetice ce ar fi generată de sancţiunile fără precedent adoptate de Uniune la adresa Rusiei. Prin măsurile propuse în cadrul planului REPowerEU, Comisia europeană vizează deja reducerea cu două treimi a cererii UE de gaz rusesc până la sfârşitul anului. Pentru ultimele săptămâni de iarnă din acest an, Europa dispune de cantităţi suficiente de gaze, iar pentru la anul avem timp de reconstituire a rezervelor dacă se acţionează rapid.

Comisia europeană propune ca, până la 1 octombrie, instalaţiile de stocare a gazelor din UE să fie umplute în proporţie de cel puţin 90 %. În acelaşi timp, cred că trebuie să fim foarte fermi cu aplicarea sancţiunilor şi dacă este nevoie, să adoptăm sancţiuni chiar mai dure. Este modul cel mai eficace de a opri, aşa cum spuneam, alimentarea maşinăriei de război a lui Putin. Este totodată şi o obligaţie morală: nu putem abandona Ucraina, ce în acest moment plăteşte literalmente cu sângele vărsat apărarea valorilor europene.

Dacă agresiunea militară rusă din Ucraina se va prelungi, economia globală şi implicit cea comunitară va intra într-o criză severă. Există vreun plan de rezervă la nivelul factorilor de decizie europeni pentru sprijinirea economiilor statelor comunitare grav afectate?

E pentru moment destul de dificil de evaluat care vor fi consecinţele economice ale invaziei şi ale deciziilor luate de la 24 februarie, când trupele ruseşti au intrat în Ucraina. Principalele riscuri imediate pentru economia europeană provin din şocul de aprovizionare declanşat de creşterea preţurilor la petrol şi gaze, din dependenţa Europei de energia rusă de care tocmai vorbeam, dar şi din impactul ameninţărilor geopolitice asupra încrederii gospodăriilor şi a investitorilor. Totodată, avem datoria de a primi cele 7 sau 8 milioane de refugiaţi de război ce se estimează că vor rezulta din această criză umanitară de proporţii şi de a le oferi asistenţă de urgenţă. În una din primele analize ale costurilor războiului pentru Uniunea Europeană, Institutul Bruegel estimează că cheltuielile bugetare care vor trebui să fie angajate în UE vor ajunge la aproximativ 175 de miliarde de euro în 2022, adică 1,25% din PIB, dacă nu chiar mai mult.

Pe termen mai lung, ne confruntăm şi cu necesitatea de a spori cheltuielile pentru apărare ca răspuns la agravarea ameninţărilor la adresa securităţii şi de ne regândi sistemul energetic.

Evident estimările sunt complicate în această fază, va depinde foarte mult de durata şi intensitatea războiului. Un lucru e cert, liderii europeni vor trebui să se concentreze şi pe soluţii flexibile pentru economii, cu acţiuni coordonate. Şi la nivelul Comisiei europene, am văzut săptămâna asta primii paşi concreţi în acest sens, fie că este vorba despre orientările privind reglementarea preţurilor la energie, fie că vorbim despre Acţiunea de coeziune pentru refugiaţii din Europa (CARE) ce intenţionează să ofere o flexibilitate suplimentară fondurilor politicii de coeziune pentru a sprijini statele membre care găzduiesc persoane care fug din calea războiului din Ucraina.

Nu are nimeni în acest moment o baghetă magică pentru a corecta tot ceea ce Putin a stricat declanşând aceste atrocităţi asupra Ucrainei. Cu cât îl oprim mai repede, cu atât mai bine. Am încredere că Europa va şti să dezvolte o acţiune coordonată şi solidară şi să evite pe cât posibil o nouă criză. O concluzie la care am ajuns în urma discuţiilor din cadrul grupului meu politic, Renew Europe, e că există o nevoie urgentă de o ,,mutualizare ,, la nivel european a consecinţelor economice şi sociale negative ale războiului, în special a sancţiunilor, care vor afecta puternic, dar în mod diferit, statele membre.

Adică de o punere în comun şi echilibrare a resurselor şi  a efortului, pentru a reduce presiunea şi costurile crizei. Uniunea Europeană ar trebui să mobilizeze programele existente, rezervele bugetare, fondurile de coeziune, Mecanismul de redresare şi rezilienţă, să revizuiască cât mai curând posibil Cadrul Financiar multianual şi să ia în considerare noi surse de finanţare. Grupul Renew Europe a susţinut în acest context şi ideea creării unui Fond de Autonomie Strategică pentru Europa (Strategic Autonomy Fund for Europe "SAFE") care să ajute Uniunea să răspundă integrat consecinţelor războiului: să investească în independenţa energetică, suveranitatea alimentară, capacităţile de apărare, strategia industrială şi securitatea cibernetică, dar şi pentru susţinerea întreprinderilor, agricultorilor şi gospodăriilor.

Cât de realistă este perspectiva aderării Ucrainei la UE în condiţii excepţionale generate de război? Dar ce se va întâmpla cu Georgia şi R.Moldova?

Voinţa de a adera la Uniunea Europeană nu este deloc o surpriză, nici pentru Ucraina, nici pentru Georgia şi Republica Moldova. De altfel, cele trei ţări cooperau deja îndeaproape pe agenda integrării europene în sânul aşa numitului Trio Asociat în cadrul Parteneriatului Estic. Pentru Ucraina, semnarea cererii de aderare - în contextul acesta extrem de tragic al războiului- era cu adevărat o chestiune existenţială. Georgia şi Republica Moldova sunt şi ele vulnerabile şi cred că a fost un act de curaj că s-au alăturat, după câteva zile, Ucrainei depunându-şi la rândul lor cererile de aderare la UE.

Este foarte bine că au făcut acest lucru, iar eu cred că o astfel de fereastră către aderare merită deschisă, cu paşii necesari. E o perioadă a curajului şi a reconfigurării strategiei de extindere a UE. Mi-e greu să înţeleg cum o ţară ca Serbia are în continuare statut de ţară candidată, în condiţiile în care întreaga atitudine a liderilor săi a susţinut agenda Kremlinului, iar Republica Moldova încă nu are acest statut, deşi este polul proeuropean cel mai puternic al Parteneriatului Estic, şi la nivel politic, şi cetăţenesc, nu doar declarativ.

Decizia luată de liderii europeni în cadrul summitului de la Versailles este cu adevărat istorică. Mă bucur că au realizat pe deplin gravitatea momentului şi că au cântărit foarte bine reacţia la aceste cereri de aderare. Desigur, ne-am fi dorit poate formulări şi mai clare, şi mai asumate în declaraţia adoptată la Versailles. Dar ceea ce contează este că UE s-a arătat solidară şi a reuşit să răspundă adecvat curajului extraordinar al popoarelor acestor ţări care luptă pentru valorile noastre. În prima linie, împotriva lui Putin. Era datoria noastră să le oferim o cale clară de aderare la Uniune. Această cale este acum deschisă de Consiliul European.

Potrivit regulilor existente, nu există posibilitatea unei "aderări instantanee", ea rămâne un proces complex, bazat pe merit şi structurat, care depinde de implementarea efectivă a reformelor şi de transpunerea acquis-ului, dar este esenţial că UE a făcut acum acest pas şi a deschis clar uşa pentru Ucraina, Georgia şi Republica Moldova. Urmează recomandările şi detaliile tehnice ale Comisiei, care ne vor indica paşii următori. Însă ce era mai important, semnalul de voinţă politică, s-a produs.

Unde credeţi că se va opri Putin cu ofensiva sa de reconstrucţie a defunctului URSS? Ideea constituirii armatei europene mai este fezabilă în acest context?

Date fiind istoria noastră colectivă şi traumele pe care le-am trăit în timpul comunismului, raportarea la ideea unei reconstrucţii a defunctului URSS este, desigur, mai uşor de înţeles. Dar sunt multe alte teorii care încearcă să explice intenţiile lui Putin, de exemplu, în raport mai degrabă cu ideea restabilirii unui imperiu rus sau chiar a unei lumi ruse cristalizate în jurul unei identităţi ruse care transcede frontierele internaţionale ale fostului spaţiu sovietic.

Nimeni nu poate spune în acest moment cât de departe este Putin pregătit să meargă. Eu cred că visul imperialist este acolo şi nu se va opri. Ce se întâmplă acum în Ucraina nu este numai o linie de front în care se duce o luptă crâncenă între autoritarism şi democraţie, ci şi o bătălie pentru menţinerea unei ordini internaţionale bazate pe drept. O ordine internaţională în care lucrurile pe care statele şi le doresc nu sunt rezolvate prin forţă şi totalitarism, ci prin apelul la reguli şi prin respectarea drepturilor omului. Asta e adevărata miză a războiului din Ucraina şi pentru menţinerea acestei ordini internaţionale, cu toate imperfecţiunile ei, merită să ne luptăm.

În ceea ce priveşte ideea constituirii unei armate europene, ea revine, desigur, în acest context. NATO a fost şi este garanţia securităţii colective în Europa, dar agresiunea asupra Ucrainei ne forţează să regândim şi chestiunea politicii de apărare a Uniunii, care până acum nu a căpătat suficientă substanţă şi consistenţă. Uniunea Europeană nu e o construcţie liniară, ea avansat mereu în urma diferitelor crize pe care le-a traversat. Cred că am realizat cu toţii în ultimele zile în Europa că nu există securitate fără o abordare integrată reală şi complementară cu NATO. Mesajul de la Versailles este în direcţia creşterii finanţărilor pentru a mări capacităţile de apărare, lărgirea cadrului de colaborare militară, de mobilitate militară şi al achiziţiilor comune, investiţii în inovare şi noi tehnologii pe componenta de securitate, capacitarea industriei de apărare, creşterea rezilienţei cibernetice, protejarea şi întărirea infrastructurii critice, combaterea războiului hibrid, apărarea spaţiului.

Eu cred, însă, că acest război ar trebui să fie şi un apel la trezire. Cred că avem nevoie mai mult decât de o Uniune militară, de o Uniune Europeană a Apărării, în adevăratul sens al cuvintelor, pentru a ne putea apăra democraţia şi valorile. Războiul acesta va lăsa urme adânci în democraţie, în felul în care funcţionează statul de drept, în modul în care ne raportăm la valori şi la libertate. Un plan de apărare şi reconstrucţie trebuie să ţină cont fundamental de aceste lucruri, mult dincolo de război.

Cum definiţi ”putinofilia” şi simpatia unor segmente de cetăţeni europeni pentru Vladimir Vladimirovici Putin?

Mi-e greu să definesc ceea ce numiţi putinofilie pentru că mi se pare că îmbracă forme diverse şi nu e deloc limitată la meleagurile europene. Găsim valuri de simpatie pentru astfel de modele inclusiv într-un anumit bazin al dreptei americane. Cred că această postură atent construită a lui Putin, de individ puternic, determinat şi mare apărător al valorilor tradiţionale şi naţionale, care ajunge să justifice aproape orice – în cazul lui, chiar orice -  în numele unui naţionalism descreierat, poate prezenta o atracţie periculoasă pentru anumite segmente ale publicului din Europa şi din multe alte părţi ale lumii. Este, însă, foarte greu de separat simpatia autentică, în măsura în care există, de dezinformarea, spălarea pe creier şi acţiunile de propagandă pe scară largă ale Kremlinului, cu un efect destabilizator asupra multor state europene, şi cu un efect devastator în Rusia, unde, conform celor mai recente sondaje, 71% dintre cetăţeni par să susţină acest război.

Chiar în această săptămână am adoptat în Parlamentul European Raportul Comisiei privind ingerinţele externe în toate procesele democratice din cadrul Uniunii Europene, inclusiv privind dezinformarea (INGE) care surprinde foarte bine magnitudinea acestor acţiuni ale Rusiei lui Putin.

Putinofilia este şi efectul unui război hibrid, al manipulării şi propagandei care induc în eroare, mint oamenii şi le afectează comportamentul la vot, divizează, polarizează şi exploatează vulnerabilităţile societăţilor, promovează discursul instigator la ură, înrăutăţesc situaţia grupurilor vulnerabile, denaturează integritatea alegerilor democratice, sădesc neîncredere în guvernele naţionale, în autorităţile publice şi în democraţia liberală. Trebuie să fim foarte conştienţi că aceste manifestări ameninţă securitatea Europei şi vigilenţi atunci când apar la noi acasă. Şi din acest motiv, avem o fundamentală nevoie de educaţie, de o diversitate a surselor de informare, de gândire critică, de presă liberă. Să nu ne autoiluzionăm că putem combate propaganda cu cenzură. Nu facem decât să o sporim.

În special în lumina evenimentelor din ultimele două săptămâni, cred că trebuie să le spunem răspicat celor ce manifestă aparentă simpatie pentru Putin care este adevărata lui faţă. Putin este un dictator care îşi oprimă propriul popor, un tiran care nu ezită să invadeze o ţară suverană şi este autorul crimelor de război comise azi în Ucraina. Iar pentru asta, el şi cei care le-au comis vor trebui să plătească în faţa justiţiei penale internaţionale.

Ce ne lipseşte încă – şi a lipsit astăzi din Declaraţia de la Versailles -  este o viziune a viitorului, dincolo de contingenţe şi de măsuri de contracarare a unui război. Trebuie să ne gândim foarte serios şi la asta, la o Europă a reconstrucţiei care să poată vindeca rănile imateriale ale războiului şi ale putinismului: frica, manipularea, neîncrederea, divizarea, îndepărtarea de valori, intoleranţa, apetitul pentru autocraţie şi dispreţul faţă de cetăţeni şi cetăţenie. Va fi enorm de reconstruit şi de îmbunătăţit. Iar asta se poate face doar cu onestitate, curaj şi deschidere către oameni, către cei pe care îi afectează profund acest război. Doar cu ei la aceeaşi masă şi într-un spaţiu de încredere reciprocă, vom reuşi.