Un cetăţean român la volan

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Vă ofer un portret al românului la volan. Nu am să folosesc metafore despre cum condusul maşinii sugerează şi independenţa individului, şi societatea ea însăşi, în imaginea individului. Vreau numai să vă arăt trei trăsături evidente într-un accident: Neruşinarea, urâţenia gratuită şi corupţia aşa cum există ele în mediul banal, cotidian, fără mize şi fără interes mediatic naţional.

Vreau să vă povestesc ceva ce am văzut vinerea trecută, seara. O tânără domnişoară a lovit o maşină dând cu spatele. Acesta este un eveniment complet neinteresant, decât poate pentru stricteţea legii. Încerca să iasă în stradă, parcată fiind pe trotuar şi a fost neglijentă, fără să provoace vreun dezastru. Domnişoara arăta deloc memorabil, dar comportamentul mi s-a părut memorabil, aşa că voi să-l împărtăşesc cu cititorii mei.

Nu am talentul necesar pentru a vă povesti scena, aşa că am să vă spun ce am văzut eu. În primul rând, lucrul fundamental: Domnişoara este de o neruşinare spontană şi adâncă. În primul rând, a refuzat să îşi ceară scuze pentru ce a făcut. Situaţia nu ameninţa repercusiuni serioase sau neserioase. La mijloc era numai respectul pentru concetăţeni şi pentru orice alt om, în fond. Un tânăr domn la un moment dat, fără-ndoială, pierzându-şi cumpătul, a întrebat-o de ce nu îşi cere scuze. Nu ştiu să vă spun dacă viitorul unui om este în vreun fel prezis de caracter, dar suspiciunea mea este că această domnişoară are calităţile necesare pentru a fi un succes de lungă durată pe scena românească. Este uimitor cum o fiinţă tipică poate arăta spontan tendinţa virtuţilor şi viciilor către excelenţă şi abis.

În al doilea rând, domnişoara a arătat combinaţia tipică de interes de sine şi dispreţ faţă de alţii care defineşte lipsa de cetăţenie din România. Mă grăbesc să vă mărturisesc că scriu încă afectat de ce am văzut, deşi nu am nici un interes personal în chestia asta şi sunt convins că importanţa justiţiei, la care particip împreună cu toţi conceţăţenii mei, va fi sacrificată comfortului fricos în care trăiesc românii. Domnişoara, dispreţuitor, a spus de mai multe ori că nici un asigurator nu se interesează de un număr de înmatriculare. Asta înseamnă că dacă loveşti maşina unui om, trebuie să te gândeşti la bani şi să îi prezinţi situaţia în termeni neatrăgători. Ştim toţi, se pare, că trebuie să ne înşelăm reciproc pentru avantaje private oricând se prezintă ocazia, oricât de mică ar fi miza...

Asta arată o urâţenie complet nencesară. Ştim toţi că există oameni nenorociţi--oameni care, cu sau fără vină, trăiesc în circumstanţe care îi rănesc şi îi urăţesc. Asta nu justifică vreo crimă pe care ar putea să o comită, dar oferă o explicaţie, chiar şi parţială. Dacă o viaţă confortabilă în România democratică nu este în sine o mutilare sufletească, nu văd ce explicaţie există pentru comportamentul şi imoral, şi gratuit al acestei domnişoare. Pe deasupra, ştiu la fel de bine ca oricine că toţi oamenii avem vicii şi că încercăm adesea să le ascundem, poate mai des decât să le înlăturăm. Statutul moral şi politic al ipocriziei este ambiguu--dar asta nu mai contează, pentru că această domnişoară nu are nici chef, nici nevoie de ipocrizie.

Domnişoara, mai departe, şi-a sunat alesul inimii, care prompt a fost condus la locul accidentului de un terţ, cu siguranţă un amic loial şi mândria urbei şi a ţării. Cei doi tineri bărbaţi au fost amândoi mai puţin neruşinaţi şi isterici--au făcut dovada ţinând această domnişoară înapoi. Dar în suflet sunt identici: Au explicat calm, zâmbind cinic, că nu contează un număr de identificare pentru un asigurator. Şi ei au refuzat să îşi ceară scuze. Aceştia sunt oamenii rezonabili care ştiu că nu se face să ţipi aşa, pur şi simplu, că oamenii se pot înţelege dacă unii oameni înţeleg că alţii au dreptul sau oportunitatea de a-i răni sau umili--şi că, în fond, diferenţa dintre drept şi oportunitate este numai oportunitatea. Dacă nu aţi întâlnit această înţelepciune nedreaptă, nu aţi trăit într-un oraş mare. Sunt convins că alţii v-ar putea explica mai bine, dar poate este de ajuns ce vă pot explica eu: Acesta este spectacolul sufletului nedrept. Nu este atât de raţional pe cât se prezintă--dovada este tocmai acest caz---nu era nevoie de nici o nedreptate aici şi de nici o insultă.

În al treilea rând, domnişoara a trecut la un calcul raţional al binelui individual: Vrei să mergi la poliţie? Nu va face nici o diferenţă. Ştie oricine, te duci la poliţie, pierzi câteva ore degeaba şi nu obţii nimic. Dovada raţionalităţii neruşinării abia aici apare: Poliţia nu are mare legătură cu legea şi mult mai puţin încă are legătură cu justiţia. Asta ştiu si copiii! Pe deasupra, este creştin să ierţi, nu să cauţi să pedepseşti tu pe alţii. Şi mai mult, ştie oricine că fiecare are karma lui... Abia apoi, domnişoara, în loc să îşi ceară scuze, şi-a creat scuze: Era puţin loc de parcare, era pe domeniul public, sigur i s-a lăsat puţin loc de manevră din pură răutate...

Toate lucrurile astea s-au întâmplat. Nu sunt evenimente importante şi nu au nimic nou. Singurul fel în care vă pot dovedi că nu este o pierdere de timp să citiţi ce am de spus şi să vă gândiţi la asta este un apel la sentimentele dumneavoastră--nu simţiţi că este aici o nedreptate? Mă tem că nu am abilitatea poetică de a vă trezi indignarea. Mă tem, de asemeni, din reacţiile spectatorilor de la faţa locului, că plictiseala a înlocuit puterea morală a indignării. Poate suntem toţi prea dezamăgiţi--poate avem fricile noastre, fiecare, despre repercusiunile oricărei posibile acţiuni. Eu cred că situaţia este mult mai rea şi mă mândresc când întâlnesc oameni care sunt doar laşi, care doar se tem de consecinţele acţiunilor lor fără să se îndoiască de posibilitate însăşi a acţiunii umane.

Eu văd aici un portret al individului din epoca individualismului. Neruşinarea nu este numai tipică marilor oraşe, este tipică epocii democratice. Două sunt motivele: Întâi, diferenţa dintre legal şi ilegal, drept şi nedrept este atât de vagă încât numai copiii şi nebunii gândesc aşa--restul trebuie să ne descurcăm într-un alt spirit, chiar dacă o facem tacit, fără să ne declarăm dispreţul faţă de lege şi faţă de umanitatea pe care o apără. Apoi, diferenţa dintre bine şi rău este atât de vagă încât singurul ghid la îndemână este interesul individual, simultan umil şi sfidător--cine îşi pierde timpul îngrijindu-se de alţii în loc să se îngrijoreze de sine însuşi curând va pierde şi orice altceva mai are. Întrucât generozitatea duce logic la faliment, trebuie să trezească simultan dispreţ şi frică, întrucât va atrage consecinţe teribile.

Domnişoara, sunt sigur, nu se îngrijorează de sufletul său, nu numai pentru că este invizibil, dar pentru că ar obliga-o să se îngrijoreze şi de sufletele altora. Ruşinea este puterea sufletului de a se desprinde de mizerie şi de a ne judeca spontan şi fără apel, pentru a ne obliga să ne amintim şi în mizerie de excelenţă. Asta este baza necesară a justiţiei în orice comunitate. Toţi facem greşeli şi avem slăbiciuni--dacă, însă, devin respectabile, dacă devenim deci neruşinaţi, nu mai există nici o alternativă la slăbiciune şi mutilarea sufletească este inevitabilă. Pentru asta admirăm oamenii care reţin ceva din umanitate în circumstanţe teribile: Dovedesc o putere a sufletului neaşteptată.

Ruşinea este o luptă a sufletului şi deci o pierdere de timp--nu este în interesul nimănui să simtă asta. Pe deasupra, ruşinea afirmă o inferioritate care nu respectă interesul financiar sau vanitatea. Asta are implicaţii ierarhice suspecte: Îndeobşte femeile reproşează neruşinarea bărbaţilor, adulţii copiiilor, bătrânii tuturor celorlalţi. Asta este evident nedemocratic. Dacă recunoşti că ai făcut ceva mizerabil, asta implică posibilitatea ca vreo creatură excelentă, care străluceşte prin comparaţie, ar putea să te tragă la răspundere. Asta adaugă umilinţă ruşinii, ceea ce este inadmisibil.

Poate că cel mai nedemocratic lucru la ruşine, mai rău decât implicaţia politică a comunităţii şi a ierarhiei, este faptul că nimeni nu alege să simtă ruşinea. Este atacul sufletului asupra corpului. Este neplăcut şi nu este ceva ce poate fi controlat. La fel cum roşeaţa în obrazul celor care au capabilitatea de a roşi este spontană, adesea nedorită, incontrolabilă. Arată că mizeria nu face omul stăpân peste lumea lui proaspăt degradată. A fi un individ adevărat, a hotărî cum să trăieşti, nu este în cele din urmă compatibil cu a simţi ruşine--ruşinea aminteşte de datorii şi de faptul că binele este legat de suferinţă...

Sunt convins că domnişoara aceasta este un individ--lipsa de orice grijă pentru alt om este demonstraţia succesului individualismului. Acesta este unul dintre tipurile umane care prosperă în lumea democratică. Rămâne să decideţi dacă acesta este triumful democraţiei sau un preţ de plătit pentru democraţie. Mie mi se pare evident că democraţia nu are un răspuns pentru asemenea probleme care ne privesc pe toţi, pentru că toţi, când suntem deodată conştienţi de pericolele singurătăţii--a fi individ este a fi singur--căutăm alternative la neruşinare. Una este a sfida orice autoritate publică în numele independenţei sau autonomiei sau emancipării; alta este a distruge rădăcina sufletească a nevoii de a fi împreună cu alţi oameni.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite