Vanda Condurache şi Noi. O revendicare

Vanda Condurache. I-am spus că am citit, în Franţa, cărţi de jurnalism cu miez pe care ea ar putea să le (re)scrie de o sută de ori mai bine. A rîs. Şi mi-a povestit cum tocmai îşi uitase într-un taxi toate notele de curs, pe care-l ţinea în fiecare joi, în faţa unei sute de viitori jurnalişti, la Universitatea ieşeană. Tot un taxi avea să o scoată cu totul din cursul vieţii noastre şi din destinul ei. Avea 52 de ani.

Era o zi de 9 mai, anul 2007: pleca de la Iaşi la Bilbao, să jurizeze producţii europene de televiziune, să ne cumpere cadouri. Eu nu ştiu ce bagaje avea ea şi cum făcea, dar de fiecare dată ne aducea la toţi cîte ceva, iar noi toţi eram cu sutele.

Am şi acum colierul pe care l-a cumpărat de la Salonic, ca să-l port anume la ceremonia Marelui Premiu APTR. Am şi acum maieul alb, din mătase, pe care mi l-a cumpărat în preziua susţinerii tezei de doctorat, ca să am neapărat ceva de la ea, cînd o să fiu mîncată de vie. Am şi acum, cu mine, un volum cu articolele lui Andrei Pleşu, pe care mi l-a dat în 2005 şi pe care a scris, cu litere ascuţite şi tandre, „ca să nu-ţi lipsească Dilema la Paris”.

Mi-o revendic. Aşa cum îţi revendici orice lucru bun care ţi s-a întîmplat în viaţă şi care, fiindcă a fost bun, ţi se cuvenea. Îmi revendic mersul ei repede (unde te grăbeai?), replicile aruncate princiar peste umăr (un fel de fugă, nu-şi asuma ironiile pînă la capăt), inteligenţa ei formidabilă (conexiunile spectaculoase pe care ţi le făcea într-o secundă, n-avea timp, nu-i aşa), modul cum vorbea fluent, fără crispare, atîtea limbi străine, cultura copleşitoare de intelectual rasat (devora şi recitea cărţi, premonitoriu: cîte pagini, atîtea vieţi), constelaţiile din ochi cînd vedea un copil (cîţi a crescut!), vocea ruginie, casantă, cînd se enerva (de cîte ori ne-a apărat!), magnetismul ei de femeie elegantă şi iradiantă (am văzut capete întorcîndu-se pe aeroport, la Zurich), fotografiile fascinante de familie (cu siluete burgheze şi misterioase, ieşite din romanele lui Scott Fitzgerald), complimentele de la butoniera tuturor, pe care scria, cu orgoliu „Validat, Vanda”.

Vanda, Cristina, Irina, Liviu

Ar fi vrut să se facă regizor şi ne-a regizat pînă la urmă pe toţi, din cabina de regie de emisie a TVR Iaşi, şoptind, salvator, o întrebare în casca celui din platou, sau provocînd interioare focuri de artificii cu un singur cuvînt: „Bine!” Toată viaţa ei n-a făcut decît să dea premii. Cu o vorbă aruncată cînd trebuie unde trebuie, cu un rîs ghiduş, cu un zece pe teza imperfectă a unui student care scria dumnezeieşte la Opinia Studenţească, cu cifre misterioase cînd nota reportajele pentru care primeam bani, pe podium la CIRCOM Regional sau la Thomson Foundation, ea însăşi profesionist european, de acelaşi calibru şi umăr la umăr cu formatori de televiziune recunoscuţi în  lume.

Vanda Condurache a primit ea însăşi cele mai rîvnite distincţii: „Marele Premiu al Comisiei Europene” pentru co-producţia „ALICE”, în 1998, la Salonic; titlul de Cavaler al Ordinului „Palmes Académiques”, decernat prin Înalt Decret de Guvernul Republicii Franceze, în 2003; „Premiul Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România pentru cel mai bun interviu”, cu „Bernard Pivot, călător în lumea cuvintelor”, în 2005.

Nu ştiu dacă noi, sutele care ne-o revendicăm pe Vanda, vom ajunge să ne maturizăm mai mult decît am făcut-o brusc pe 9 mai 2007, cînd taxiul n-a mai ajuns la aeroport. Într-un reportaj de demult, mama de 80 de ani a lui Costica Butucaru, uimitorul băieţel-pictor care n-a mai trecut de copilărie, mi-a spus că „moartea nu se dă niciodată vinovată”.

Creşti pe dinăuntru, ca om, şi creşti în profesie cînd se întîmplă să o faci lîngă oameni pe care îi admiri. Dar nu e de ajuns. Unii ajung să strălucească într-o zi, ca un diamant, să-şi atingă miezul vocaţiei: în destinul lor încă necopt cineva a ştiut să le sporească la timp încrederea în sine. Vanda a fost un astfel de redactor-şef, un astfel de formator, un astfel de profesor universitar, un astfel de jurnalist, un astfel de prieten.

Vanda, îmi lipseşte cadoul de la Bilbao. De şapte ani, am pus în loc o definiţie – dar de la tine, care mă ţine cu fruntea sus cînd am nevoie ca de aer ca Vanda să mă valideze în continuare:

„un fir de oţel, care lasă în urmă o dîră de parfum.”