Viaţa secretă a familiei Ceauşescu

O ţară nevoită să trăiască în ritmul dictat de soţii Ceauşescu. Mă­r­­­­­­tu­riile celor care s-au aflat în preajma lui Nicolae şi a Elenei re­constituie acum o perioada întunecată pentru România.

Undeva în Oltenia, într-un cătun de lângă Scorniceşti, se năştea pe 26 ianuarie 1918 Nicolae Ceauşescu. Din foaia matricolă aflăm că Ceauşescu nu se născuse în comuna Scorniceşti, ci într-un cătun din apropierea comunei, Tătărăi.

Aşezarea fusese întemeiată de câteva pâlcuri de tătari, refugiaţi prin partea locului după răscoala lui Tudor Vladimirescu, pe lângă care se aciuaseră ulterior mai multe grupuri de nomazi. Se pare că numele real al familiei Ceauşescu ar fi fost, iniţial, Ceauşoglu, care în limba tătară înseamnă „fiu de slugă”.

Tatăl lui Nicolae, Andruţa, cunoscut pentru patima beţiei, n-a reuşit să găsească un alt nume pentru ultimul său născut, deşi unul dintre băieţii săi fusese deja botezat la fel. Devenit la 11 ani calfă de cizmar, tânărul Nicolae fuge de acasă şi se face remarcat în rapoartele Poliţiei ca „bătăuş de stradă”. Prima sa arestare: 23 noiembrie 1933.

Registrele Poliţiei arată că, de fapt, „Necolae Ciauşescu” fusese arestat după o bătaie de stradă între huligani şi vagabonzi. Unul din cumnaţii lui Nicolae, cizmar de meserie şi soţ al Niculinei Ceauşescu, l-a pălmuit după ce a aflat ce „ispravă” a făcut adolescentul bâlbâit: „Ce o să se aleagă, mă, de tine dacă nu te ţii de meserie?”. Răspunsul lui Nicolae a venit prompt: „Nene, n-am nevoie de meserie! Eu vreau să devin Stalin al României”.

Cu doar câteva zile înainte de izbucnirea războiului mondial, pe 13 august 1939, Ceauşescu reapare în fişele Siguranţei menţionat alături de Elena, viitoarea lui soţie. Un agent al Siguranţei, infiltrat printre cei prezenţi pe stadionul din  “Parcul Veseliei”, din Bucureşti, raporta: “Printre participanţi s-a remarcat prezenţa unui mare număr de membri şi simpatizanţi ai mişcării comuniste, ca: Nicolae Ceauşescu, (…) Lenuţa Petrescu, (…) şi alţii. Serbarea a decurs în linişte, conform programului fixat, până la orele 21.30 - 22.00, când a avut loc împărţirea cărţilor poştale ilustrate pentru alegerea Reginei Muncii”. Raportul menţiona că “Regină a Muncii a fost aleasă comunista Lenuţa Petrescu, lucrătoare la fabrica Jaquard, identificată (drept) conducătoarea organizaţiei de tineret din sectorul II Negru”. (1)

În convorbirile cu Lavinia Betea, reunite în volumul “Maurer şi lumea de ieri; mărturii despre stalinizarea României”, fostul ministru de Externe şi preşedinte al Consiliului de Miniştri Ion Gheorghe Maurer explica secretul ecuaţiei puterii familiei Ceauşescu, şi anume că Nicolae nu făcea decât ceea ce spunea Elena.

Maurer susţine că înainte de a-l cunoaşte pe Nicolae, Elena a trăit cu mai mulţi bărbaţi. Unul dintre fraţii săi, Nicolae Andruţa, citat de britanicii Bob Wylie şi George Galloway în cartea „Prăbuşirea“, povestea: „Am strigat de jur împrejurul apartamentului ei pentru a transmite un mesaj de la fratele meu, din închisoare. Ştiam că ea nu se dusese la lucru şi m-am gândit că poate e bolnavă. Văzând că nu deschide nimeni uşa, mi-am folosit şperaclul.

Când am intrat în camera cu un singur pat, prima privelişte uimitoare a fost uniforma unui soldat german, pliată îngrijit pe scaun, alături de cizmele lui înalte, stând în poziţie de drepţi în mijlocul podelei. A doua a fost şi mai uimitoare: fundul ei mare, gol, proptit în faţa mea. Grozav comunistă: grozav partizană!”.

Când l-a cunoscut pe cel ce avea să devină ultimul preşedinte comunist al României, „Leana lui Briceag” s-a agăţat de el atât de bine încât el a luat-o de nevastă, susţine I. G. Maurer. “Nici ea, nici Ceauşescu nu erau morali, decât în declaraţii”, relata fostul ministru de Externe. “Mai târziu - spunea I. G. Maurer -, mi-am dat seama că această femeie îl stăpâneşte în aşa măsură pe Ceauşescu încât, de fapt, ea conduce. (…) Şi că probabil ea hotărâse ca el să exercite conducerea sub forma unei stăpâniri dictatoriale”.

Încă înainte de a ajunge la putere, Nicolae Ceauşescu era subjugat de soţia sa. Explicaţiile date de cei care i-au cunoscut pe soţii Ceauşescu au fost mai multe. Pe de o parte, se pare că Nicolae a cunoscut doar o singură femeie în viaţa sa şi că Elena l-ar fi subjugat din punct de vedere sexual. Pe de altă parte, “savanta” a ştiut să speculeze anumite informaţii legate de trecutul obscur al “Geniului din Carpaţi”.

Astfel, conform spuselor lui Cornel Burtică, fost ministru al Comerţului exterior (2), Elena descoperise într-un dosar de cadre nişte documente cu care se pare că l-a şantajat apoi pe Nicolae Ceauşescu. Unul dintre acestea era un raport al Siguranţei din care rezulta că N. Ceauşescu n-a rezistat la confruntarea cu Siguranţa şi a divulgat persoana care l-a trimis la Craiova cu ajutoarele pentru deţinuţii politici. În 1972, pe vremea când Ion Iliescu era secretar cu propaganda, cu ocazia unei expoziţii organizate la Timişoara, acest document a fost expus publicului, dar a fost repede retras.

Nicolae Ceauşescu era un tip influenţabil, povesteşte Cornel Burtică. Nu avea încredere în propria persoană. Şi când vorbea undeva, se uita mereu în ochii ei. Dacă ea dădea din cap, era bine şi el pornea cu mai mult elan în discurs (2).

„La ce oră vine ursul?”
„La orele 19 fix, tovarăşe preşedinte!”

Deşi a fost considerat părintele politic al lui Nicolae Ceauşescu, Gheorghiu-Dej se pare că şi-l dorea ca succesor la conducere pe Gheorghe Apostol. Doar I. Gh. Maurer a avut ideea de a-l susţine pe Ceauşescu ca succesor la conducere. L-a convins pe Dej că tânărul Ceauşescu ar fi cel mai potrivit să vegheze la supravegherea şi securitatea sa şi a medicilor care îl tratau,
asigurându-şi astfel exclusivitatea ştirilor despre starea reală de sănătate a liderului statului.

În ianuarie 1965, medicii francezi care l-au examinat pe Dej i-au dat un verdict crunt: cancer metastazat. Nu mai avea de trăit decât una-două luni. Ceauşescu anunţă Biroul Consultativ că Dej mai are de trăit şase-şapte luni, iar membrii Adunării Naţionale sunt anunţaţi că liderul statului are o uşoară pneumonie.

Pe 19 martie 1965, la ora 17.43, Gheorghe Gheorghiu-Dej moare. În cartea sa „Ceauşescu, anii numărătorii inverse”, Pavel Câmpeanu scrie că profitând de lipsa de reacţie a celor din Biroul Politic, Ceauşescu organizează la ora 19.00 o şedinţă a Comitetului Central al partidului.

Practic, el se autoimpune – cu sprijinul lui Maurer – ca secretar general al partidului, fără ca vreo decizie oficială să-i fi conferit această funcţie. Câţiva ani mai târziu, toţi cei care sprijiniseră ascensiunea celui care avea să devină “Marele cârmaci” au fost rând pe rând înlăturaţi de la putere. Ceauşescu îşi începea drumul către dictatură.

Nicolae dormea într-o cămaşă ţărănească

Chiar şi după aproape 25 de ani în fruntea statului, fosta calfă de cizmar, Nicu Ceauşescu, şi Leana lui Briceag rămăseseră oameni cu gusturi extrem de simple. La intrarea în palatul din cartierul Primăverii, în care locuiau, soţii Ceauşescu se descălţau, aşa cum se obişnuieşte la ţară. “Geniul Carpaţilor” dormea într-o cămaşă de noapte ţărănească, îngălbenită la gât din cauza unturii de urs, cu care se ungea în fiecare seară, înainte de culcare, iar Elena folosea frunze de brusture ca să scape de durerile reumatice, povesteşte Camil Roguski, fostul arhitect „de casă” al celor doi(3).

De asemenea, în anii ‘80, faptul că cei doi se culcau în fiecare seară foarte devreme a dus la scurtarea programului de televiziune la doar două ore pe seară, între orele 20.00 şi 22.00. “Oamenii muncii trebuie să fie odihniţi, spunea Elena Ceauşescu, nu să stea să se uite la televizor”.

Iniţiat de I. Gh. Maurer în arta vânătorii, Nicolae Ceauşescu ucidea fără remuşcări zeci de capre negre – specie aflată în pericol de dispariţie, cerbi şi urşi carpatini. Lucrătorii silvici se străduiau din răsputeri ca vânătoarea să iasă perfect (de reuşita unei vânători depindeau multe funcţii), iar vânatul să fie prezent la locul şi momentul dorit, în aşa fel încât şeful statului să plece pe deplin mulţumit, într-un timp cât mai scurt. Special pentru el, vânatul era dresat să vină la ore fixe în standurile amenajate. “La ce oră vine ursul?”, întreba nerăbdător Ceauşescu. “La orele 19 fix, tovarăşe preşedinte!”, răspundeau vânătorii (4) .

Un buncăr prea îndepărtat

Influenţat de comunismul asiatic de factură feudală din Coreea de Nord şi China maoistă, Ceauşescu simţea nevoia unei construcţii pe măsura geniului său. Ideea construirii unui colos - care să reunească la un loc conducerea partidului, a C.C. şi a tuturor ministerelor - i-a fost sugerată lui Ceauşescu de unul din arhitecţii săi.

În dorinţa de a intra în graţiile dictatorului dimensiunile iniţiale ale proiectului au tot crescut, aşa încât întreaga construcţie a devenit de aproape şapte ori mai mare decât în planurile iniţiale. Sub şenilele buldozerelor a pierit în cele din urmă şi casa arhitectului care i-a sugerat prima dată lui Ceauşescu construirea Casei Poporului. Biroul personal al lui Nicolae Ceauşescu a fost mărit într-o asemenea măsură încât dictatorul aşezat pe scaun, la masa de lucru, nici nu se mai observa din scaunul care îi fusese construit special.

La 50 de metri sub pământ a fost săpat un buncăr antiatomic care avea menirea să-l protejeze pe “Cel mai iubit fiu” de un eventual atac atomic. După ce a fost construit, Ceauşescu a întrebat cât timp face o rachetă balistică din Mediterana până la Bucureşti. “Trei minute”, a venit răspunsul. Apoi s-a calculat că pentru a ajunge în adăpostul subteran lui Ceauşescu îi trebuiau opt minute. Aşa că s-a hotărât să se construiască un alt buncăr, mai aproape de biroul său. Evident, costurile au crescut.

Leana voia să se tragă în plin

De-a lungul anilor săi de „domnie”, carierismul, oportunismul şi bunul plac demonstrat de el în conducerea partidului şi a ţării s-au amplificat monstruos în toate domeniile. În ultimii ani, este de părere Cornel Burtică, Elena Ceauşescu l-a influenţat într-o asemenea măsură pe Ceauşescu  încât şi-a făcut o echipă tot mai slabă de conducere la partid şi guvern.

„Cred că nici războiul n-a adus atâtea daune câte a adus această femeie care era ascultată orbeşte de Ceauşescu” (2). Fostul general de Securitate Nicolae Pleşiţă confirmă, în volumul „Ochii şi urechile poporului”, că lui Ceauşescu îi plăceau oportuniştii. Revoluţia din decembrie 1989 s-a produs şi pe fondul degringoladei în care intrase tot aparatul de stat şi de partid. Ceauşescu, complet derutat de ceea ce se petrecea, le-a cerut de la început să scoată fanfara pe străzile Timişoarei, susţinând că „mulţimea va fugi ca potârnichile”, povesteşte Pleşiţă.

„Aşa gândea comandantul suprem! El nu înţelegea că are oameni disperaţi pe străzi. Dacă a văzut că nu dă rezultate marşul armatei fără arme, a ordonat să se iasă cu arme fără cartuşe. Apoi cu cartuşe de manevră. Ulterior a dispus ca armata să primească muniţie de război. A ordonat să se tragă la picioare, nu în plin. Leana voia să se tragă în plin”.

1. „Ceauşescu – un fanatic al puterii. Biografie neretuşată” – Ion Petcu
2. „Culpe care nu se uită – Convorbiri cu Cornel Burtică”, Rodica Chelaru, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001
3. „Ceauşescu: adevăruri din umbră - Convorbiri” – Mirela Petcu, Camil Roguski, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 2001. 
4. „Vânătorile lui Ceauşescu aşa cum au fost” – Mitică Georgescu, Editura Corint, Bucureşti, 2003