Victimele abuzurilor sexuale sunt victimele societăţii

La un an după tragedia de la Caracal, prădătorii sexuali comit nestingheriţi abuzuri. Iar politicienii legiuitori fie lipsesc complet din peisaj, fie sunt complicii criminalilor.

Mai mult de jumătate dintre români cred că orice act sexual fără consimţământ poate fi justificat prin gesturi pe care agresorii, violatorii, le-ar considera invitaţii implicite. Cel mai recent eurobarometru în acest sens, publicat în urmă cu trei ani, arăta că, în opinia românilor, o femeie care se îmbracă provocator, acceptă invitaţia de a vizita un bărbat ori se află într-un grup în care se consumă alcool sau droguri şi-a dat, automat, acceptul pentru un contact sexual.

O anchetă publicată de site-ul de investigaţii jurnalistice delazero.ro observă că trei din patru cazuri de plângeri contra unor acte sexuale abuzive cu victime copii sunt abordate de justiţia română drept „fapte consimţite”. Vorbim despre „consimţământul” unor copii de sub 15 ani!

Anual, în România se raportează aproape o mie de violuri. Cele mai multe rămân însă neştiute, pentru că agresorii exercită, dincolo de violul fizic, propriu-zis, un viol ulterior prelungit de natură psihică asupra victimelor. În numeroase cazuri, agresorul îşi repetă fapta, atât sub imperiul forţei cât şi al şantajului. Partea cea mai gravă în acest fenomen este că, în România, nu doar opinia publică pleacă de la premisa că victima „şi-a cerut-o”, ci chiar şi instituţiile statului.

Cazul recent al unei fete de 17 ani violate şi incendiate în judeţul Mehedinţi de un recidivist condamnat pe viaţă, dar liberat condiţionat după două decenii, scoate la lumină, dincolo de mărturiile ce se bat cap în cap, incapacitatea sistemului de a-şi înţelege rolul de a proteja cetăţenii.

Unul dintre motivele pentru care violurile rămân nepedepsite, spun reprezentanţii asociaţiei „Voci pentru Democraţie şi Justiţie - VeDem Just”, este legea penală română care pune accent mai mult pe infractor, iar acest lucru se răsfrânge asupra victimei. La origini, „liberarea condiţionată era considerată o vocaţie şi ceva excepţional”, dar a devenit „un drept pentru condamnat şi o regulă pentru instanţă”. În plus, legea recursului compensatoriu, introdusă de coaliţia PSD-ALDE-UDMR pentru a accelera scoaterea din închisori a unor tovarăşi corupţi de cârdăşii pseudo politice, a readus în libertate personaje periculoase care, ca să cităm din nou din comunicatul VeDem Just, a generat „valuri de infracţionalitate recidivantă”: în ultimii doi ani, fiecare al doilea eliberat condiţionat din penitenciare a recidivat. 

„Dacă există urme ale constrângerii fizice, se încadrează la viol, dacă nu – la act sexual cu minor”, scrie delazero.ro, care mai precizează că în prea puţine cazuri se iau în considerare constrângerile psihice sau inabilitatea victimei de a înţelege în întregime consecinţele deciziilor sale. Apoi, când eşti întrebat, victimă fiind, de un anchetator dacă nu cumva ţi-ai făcut vânătăile căzând pe scări - caz real, povestit de judecătorul Cristi Danileţ, membru al asociaţiei citate - şansele de a spera că ţi se va face dreptate scad spre zero. Mai ales că majoritatea victimelor provin din medii vulnerabile şi, deci, au şanse mici să-şi găsească aliaţi în efortul de a obţine pedepsirea abuzatorilor. Chiar instituţiile statului sunt reticente în a le veni în ajutor. Aceşti oameni sunt, pentru funcţionarii justiţiei şi ordinii, în cel mai „inocent” caz, invizibili.

Magistratul Danileţ spune că, „uneori”, incompetenţa unor poliţişti sau a unor procurori are ca rezultat respingerea plângerilor depuse de victime. Nu este însă mereu vorba despre incompetenţă, iar cazul din urmă cu numai un an, de la Caracal, ne-a revelat corupţia din sistemul poliţienesc şi de justiţie. Am văzut în acea dublă crimă intens mediatizată interlopi care fac treaba poliţiei şi îi dictează ce are şi ce nu are voie să investigheze, am văzut procurori asociaţi unor reţele criminale, am văzut un sistem în profundă criză de resurse umane şi cu posturi ocupate de incompetenţi şi corupţi, am văzut un analfabetism funcţional parcă indispensabil în fişa posturilor ocupate cu o singură sarcină - să protejeze interesele clanurilor mafiote locale. Dacă la nici măcar un an împlinit de la acea oribilă descoperire de la Caracal nu s-a putut face nimic pentru ca victimele să primească atenţia statului, e semn că statul este paralel cu cetăţenii şi profund marcat de tumoarea mafiotă, iar şansele de ieşire din acest marasm nu se prea întrevăd. Să ne amintim cât de mult s-au protejat între ei subordonaţii de rang înalt în uniformă ai fostului ministru de Interne Carmen Dan şi cum aceştia continuă să se fofileze din calea anchetelor administrative şi în subordinea lui Marcel Vela. Şi, în loc să întărească legile care ar putea proteja categoriile vulnerabile, parlamentarii se înghesuie să dea legi care îngrădesc dialogul liber, interzicând dezbaterea pe tema identităţii de gen în spaţiul educaţional, acolo unde copiilor expuşi riscului de a fi abuzaţi nu li se predă educaţia sexuală, ceea ce îi vulnerabilizează şi mai mult în faţa prădătorilor şi a abuzatorilor. În mintea aleşilor români, copiii vor învăţa acasă atât cât cred părinţii că trebuie să ştie despre igiena emoţională, protecţia sexuală şi plăcerile vieţii. Într-o ţară ultraconservatoare, educaţia aceasta, primită acasă, se limitează, în multe familii româneşti, la clasicul „scoate mânuţa din buzunar că orbeşti!”. Asta, desigur, dacă nu punem la socoteală familiile în care copiii sunt victimele abuzurilor comise chiar de proprii părinţi.

PS: am discutat cu un fost condamnat despre agresorul din cazul Mehedinţi; ne-a spus că, în timpul detenţiei, „vieţaşul”, infractorul care a primit sentinţă pe viaţă, are o poziţie superioară faţă de colegii din dosul gratiilor ce decurge din greutatea delictelor comise; ştiind că nu mai are nimic de pierdut, se impune şef, fără a întâlni nici o formă de rezistenţă; în aceste condiţii, violenţa cu care atentatorul din Mehedinţi a încercat să îşi pedepsească victima minoră, după ce aceasta s-a plâns că a fost abuzată, este cumva de înţeles, în mintea delincventului care nu suporta ideea nesupunerii; şi, ne-a mai spus fostul condamnat, programe de reabilitare nu există - nici în timpul detenţiei, nici după; dimpotrivă, detenţia încurajează perfecţionarea într-ale criminalităţii.

Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle