VIDEO Martor la funeraliile regale: nimic fără Dumnezeu, nimic fără Ceauşescu, nimic fără hoţii care ne-au furat ţara

În ultimele zile, refrenul „Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu“ s-a împletit cu „Ar fi fost mai bine cu monarhia“. Înmormântarea Reginei Ana nu a adus în lumină numai familia regală, ci şi România măruntă, încremenită în satele şi în oraşele dintre Bucureşti şi Curtea de Argeş.

E o Românie care nu-şi cunoaşte istoria şi care aşterne peste nostalgia comunistă un strat proaspăt de năzuinţe monarhiste, învăţate de la televizor. Astfel a ajuns Regina Ana – o persoană prea puţin cunoscută până la trecerea în nefiinţă – să devină „femeia cuminte şi cumsecade“, „respectuoasă cu toată lumea“, „mama noastră, păi da!“.    

BBC şi The Telegraph au scris săptămâna aceasta lungi articole despre familia regală a României şi simpatia de care aceasta se bucură. E o viziune frumoasă şi romantică. Într-adevăr, mii de români au trecut prin faţa sicriului regal în ultimele zile. Dar pe teren viziunea aceasta se spulberă. E uşor să faci numărători şi sondaje de încredere, e mai greu când te plimbi printre oamenii din numărători şi sondaje.

Monarhiştii autentici au ceva ciudat în priviri şi vorbesc din nişte cărţi de istorie scrise probabil de Emil Constantinescu. Temele sunt: rolul familiei regale în integrarea României în NATO şi UE, contribuţia familiei regale la stabilitatea ţării, întâlnirile familiei regale cu alte familii regale – factor important în credibilitatea României pe plan extern. 

Vin apoi curioşii, cei care se visează invitaţi permanenţi în emisiunile de dezbateri social-politice. Este o prăpastie uriaşă între rigurozitatea monarhiei şi atmosfera de şedinţă de scară de bloc care s-a instalat peste grupurile de oameni înşiraţi pe Calea Victoriei. Un pensionar îmi strecoară în buzunar numărul său de telefon şi-apoi şopteşte conspirativ: „Am un subiect trăsnet pentru tine: blocare uscătorie, ghenă înfundată intenţionat, plante pe scara blocului distruse, bătaie pe locuri de parcare“. Ca el sunt cu sutele.

Se zugrăveşte astfel, involuntar, un tablou în care Ceauşescu şi Regele Mihai domnesc împreună peste o ţară în care toţi românii au locuri de muncă în fabrici.

Mai sunt şi colecţionarii de fişiere MP4 în memoria telefoanelor mobile, oamenii care filmează tot şi nu înţeleg nimic. Telespectatorii ambulanţi care aplaudă cu aceeaşi frenezie cortegiul funerar şi carul de reportaje al televiziunii preferate. Din macaralele high-definition care levitează peste Calea Victoriei, mulţimea pare solemnă şi impresionantă. De jos, însă, recviemul e bruiat de cârcoteli şi plângeri de milă. 

Acesta este Bucureştiul, dar sicriul Reginei Ana este purtat acum pe Magheru către nordul oraşului şi de acolo pe vechiul drum spre Piteşti, pentru a ajunge la Curtea de Argeş. Plecăm înainte, ca să vedem cum e aşteptată Regina la Lunguleţu, la Titu sau la Găeşti. E zona asta de ţară pe unde a orbecăit Ceauşescu în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, înainte să fie predat la Târgovişte. Şi pare că fantoma lui în Dacie încă mai bântuie pe aici. Încercăm să vorbim cu oamenii din oraşul Titu despre Regină, dar nu trec nici două minute până când o femeie exclamă: „Ce l-ar scoate lumea pe Ceauşescu şi l-ar pune la loc!“. Aşteptătorii Reginei parcă se luminează la faţă: tineri şi bătrâni se întrec în argumente care să susţină teza femeii. Într-un vârtej istoric al prezumţiilor se amestecă nostalgia comunistă cu simpatia monarhistă. Se zugrăveşte astfel, involuntar, un tablou în care Ceauşescu şi Regele Mihai domnesc împreună peste o ţară în care toţi românii au locuri de muncă în fabrici.

Mergem mai sus spre Piteşti, nimerim într-o comunitate de romi. Au ieşit cu toţii la şosea cu flori în mâini şi cu copiii în spinare. Sunt monarhişti convinşi, întrucât Regele avea bani şi, prin urmare, „n-ar fi furat cum fură ăştia de-acum“. Unul dintre ei este mai precaut şi spune mereu „cine ştie...“. Ceilalţi sunt hotărâţi: „dacă se votează vreodată revenirea la monarhie, v-aducem semnături, v-aducem tot ce trebuie, că ne-am săturat de hoţii ăştia“. Precautul îi trage aparte pe ceilalţi, le spune ceva şi oamenii se întorc apoi împreună mai precauţi: „toţi fură, dar primarul nostru de acuma e om ca lumea, ne primeşte, ne ascultă, ne dă ajutor social şi noi tot pe el o să-l votăm“.  

Pe drum găsim şi oameni care lăcrimează. Văd maşina mortuară care transportă sicriul Reginei şi ceva se declanşează. O femeie spune: „Dacă veneau ei, alta ar fi fost România. N-ar mai fi suferit învăţământul şi sănătatea, n-ar mai fi plecat tinerii inteligenţi din ţară… Păcat, că avem o ţară frumoasă, cu oameni buni“. Nu ştim ce să-i răspundem. Peste drum găsim un domn monarhist care are agăţat pe gardul casei un afiş „Vând ţuică“. Şi el zice că în ‘90 ne-am lăsat conduşi de nişte oameni nepotriviţi. Îl întrebăm cât e kilu’ de ţuică şi spune să nu mai filmăm că se teme de ANAF. „Nu vând, dau şi eu pe la prieteni“. Întrebare pentru doamna de dinainte şi pentru toţi cei care cred că suntem buni, doar conducătorii noştri au fost răi: dacă ar fi venit Regele cu Regina în ‘90, oare n-am mai fi vândut ţuică nefiscalizată? Da, e un mizilic – câteva bidoane de alcool – dar câţi dintre noi n-am avut momente în care am spus variaţiuni pe tema: „ok, opreşte camera“?

Ajungem până la urmă la Curtea de Argeş. Mii de oameni şi la noua catedrală: localnici, săteni veniţi pe biciclete, burghezie de provincie, copii de toate vârstele. E o foială continuă, dacă n-ar fi vocea lui ÎPS Calinic ai zice că e o serbare câmpenească. Se aplaudă, se mănâncă floricele şi se bea suc, adolescenţii fac poze îmbrăţişaţi pe lângă tufe. Ziariştii transmit cu o serenitate tristă. Sunt ultimele lecţii de monarhism televizat intensiv. Plutesc prin aer cuvintele „simbol al eleganţei şi simplităţii...”, „…şi a stat alături de Regele Mihai vreme de aproape şapte decenii”, “…întrucât este zi de doliu naţional”. Se filmează în continuare cu telefoanele. Cine are mâna mai lungă va avea ce arăta nepoţilor. Într-un ecran de telefon îl vedem şi noi pe fostul principe Nicolae plângând în hohote. Se încearcă focalizări pe el până la o deşănţată pixelare. Acum mai pare a îngropăciune. Prea era linişte şi decenţă. Se mai aplaudă o dată la final, când sicriul este purtat spre criptă. 

Şi apoi mulţimea se risipeşte repede. Peste drum, la restaurantul Laura, sfârâie grătarele, iar băieţii abia mai prididesc. Viaţa merită trăită, mai ales că luni e sărbătoare şi nu se merge la muncă.

PS: Regina Ana a spus într-un interviu acordat Eugeniei Vodă (emisiunea Profesioniştii, de la TVR 1): „Culmea nefericirii e atunci când pierzi ceva ce iubeşti. Poate fi un om, poate fi un câine, poate fi o vază care se sparge”. Eugenia Vodă s-a arătat nedumerită: „cum, o vază?” „Da – a spus Regina – fiindcă vaza aia e un lucru pentru care cineva a muncit. Trebuie să respectăm munca“. 

Într-adevăr, poate că România ar fi arătat altfel dacă veneau ei.