Eveniment

articolul anterior

Vis sau realitatea unui destin aparte?

2
26 May 2017 12:26:30
Carmen Zamfirescu

Era trecut bine de amiază. Soarele strălucitor şi bolta senină îmi arătau cumva că orele petrecute la editură se puteau concretiza în curând. Decisesem că era cel mai înţelept să merg spre casă. Puţină relaxare, o cană de ceai erau binevenite.

De obicei, sunt atentă la detalii. Azi, de la editură până acasă, mă tot gândisem la un subiect. Idei aveam destule, dar nu mi se părea nimic care să mă facă să pun mâna pe stilou şi să mă dedic foii de hârtie. După ce mi-am pregătit un ceai, am luat cana aburindă şi m-am aşezat pe pat, pornind televizorul. De obicei, în afară de un serial sau două şi emisiuni culinare de pe un canal de nişă, sunt atentă la ştiri.

Am pus cana pe noptiera pe care aveam mereu pregătite un stilou şi câteva coli de hârtie. Am comutat canalele până am găsit un post de ştiri. Timp de vreo două trei minte, am decis să notez câteva gânduri care îmi trecuseră prin minte între timp. Mă ajuta şi ambianţa de la televizor.  Era o dezbatere care nu anunţa nimic, scenariul părea real, invitaţii îşi învăţaseră lecţia, moderatoarea avea şi ea partitura sa. Nu mai reţin dacă postul era pro sau anti-guvernamental, pro sau anti-prezidenţial.

Capitala României este în permanenţă plină de viaţă, pe orice vreme şi în oricare anotimp. În zona Universităţii, ca de obicei, multă lume, de vârste şi ocupaţii diverse. Atentă la un chioşc de ziare, în vitrina căruia erau expuse câteva cărţi, considerate „de top” şi care beneficiau de o promovare destul de intensă, am dat să plec însă, involuntar m-am ciocnit de o trecătoare care nu a părut deloc afectată, ba chiar s-a considerat bucuroasă că m-a zărit, deşi am căutat să mă scuz şi să o ajut să îşi recupereze de pe jos ziarele pe care le scăpase din presupusa mea neatenţie.

Doamna m-a întrebat dacă sunt scriitoarea care a scris cutare roman. Eu i-am spus că da, căutând să îmi continui drumul spre casă, însă insistenţa doamnei între două vârste mă împiedica să îmi pun în aplicare intenţia. M-a întrebat dacă lucrez la ceva, dacă am timp, iar eu i-am zis că dacă doreşte putem să bem împreună o cafea sau un ceai la una dintre cafenelele ale căror terase deschise te îmbiau să zăboveşti.

Ajunse la o masă cu umbrelă, am comandat şi în aşteptarea sosirii comenzii, doamna a început cu obişnuitele felicitări. I-am răspuns politicos, am primit porţia de capuccino cu frişcă pe care am comandat-o, alături de apă minerală cu gheaţă şi lămâie (obicei burghez, asta este!) am rugat-o pe tânăra ospătăriţă să îmi aducă şi puţină scorţişoara, spunându-i că reţeta înscrisă pe meniul restaurantului include acest ingredient pentru sortimentul servit.

Doamna a  dorit, pur şi simplu, să-mi povestească viaţa ei, fiind convinsă că a fost fără îndoială, una de roman. „Aşa zic toţi”, mi-am spus în gând, dar cum de la editură şi până la chioşc mă gândisem la ceva, am zis că mai vine câteodată şi „Muntele Sinai la Moise, nu numai Moise urcă pe Muntele Sinai”. Povestea era într-adevăr interesantă. Doamna absolvise în mod strălucit liceul teoretic, provenind dintr-o familie afectată de transformările de după 1944, dar cumva salvată de împrejurările de după 1964. Urmase Facultatea de Drept, fără constrângerile „nesănătoasei origini de clasă”, absolvind cam pe la începutul anilor 80. Scenariul era simplu, de film proletcultist: bursieră, şefă de promoţie, dată ca exemplu la „tineret”, cu perspective de a primi o repartiţie bună, însă dintr-o dată, s-a schimbat scenariul: doamna de acum, pe atunci o domnişoară frumoasă ambiţioasă care avea de ales între magistratură şi avocatură, înclinând cumva spre a doua („chemarea originii”, mi-am zis eu, savurând aroma scorţişoarei presărate peste frişca albă şi cremoasă), remarcată de un, să-i zicem „nomenclaturist”, prezent la întrunirile organizate de „tineret” a început să discute cu acesta. Asta a însemnat să vadă un restaurant „de dincolo” de cortina proletară, să meargă la un spectacol, să asculte confidenţe de genul „în curând mă voi despărţi de soţia de care practic nimic nu mă mai leagă”. Tânăra s-a îndrăgostit, a acceptat acest joc „burghez”, inclusiv să plece la o reuniune a tineretului la o staţiune „perlă montană” până când a conştientizat că a rămas însărcinată.

Apoi, aroma de „parfum bourgeois” s-a risipit, povestea căpătând gustul şampaniei franţuzeşti uitate în paharul de cristal, adică acela al unei băuturi oarecare dintr-un MAT sătesc ori vreun bufet dintr-o gară a unui centru minier. Nomenclaturistul a fost atins de „rotirea cadrelor”, adică vorba poeziei lui Păstorel Teodoreanu: „Cinci membri de partid /Când au fost la teatru/ Unul n-a aplaudat  /Şi-au rămas doar patru! ”, adică „nu o fi respectat planul, ori nu l-a depăşit, în acord cu magistralele indicaţii”, iar divorţul însemna tragerea totală pe linie moartă la un depou uitat de lume şi a trebuit să plece în direcţia indicată „de partid şi de stat”. Doamna de acum avea pe atunci repartiţia în buzunar, dar „un copil din flori” al unei tinere pornite să apere dreptatea „poporului muncitor” nu „dădea bine la dosar”. Doamna, vădit afectată, a început să povestească faptul că familia a înţeles-o dar că trebuia cumva să dea copilul spre înfiere. Familia văzuse prin ea „paşaportul” integrării în societatea „omului nou multilateral dezvoltat” şi ideea a părut cumva binevenită. Văzând că doamna îşi căuta şerveţelele pentru a-şi şterge ochii înlăcrimaţi, am zis că puteam ori să lăsăm continuarea subiectului pe altă dată, ori să continuăm, sărind peste acest „cadru”, ca la „dublele„ de la filmări.

Doamna a lăsat în urmă episodul înfierii, dar mi-a spus că ea trăieşte cumva o dramă. A ajuns în „prime-time”, are o familie fericită, este „în top” ca profesie, dar că a aflat cumva că fiul ei a reuşit, fără ea, să ajungă ce şi-ar fi dorit aceasta la vârsta lui. E şi el bine, are familie, e fericit, are planuri de viitor. Bineînţeles, că el nu ştie nimic despre ea, despre tatăl lui natural. Apoi ne-am luat „la revedere”, nu înainte ca doamna să îmi ofere o carte de vizită. Înainte să mă uit la nume, adresă ori numărul de telefon, am remarcat în colţul din stânga sus imaginea unui crin regal.

Brusc, zgomotul unui „Breaking news” mă smulge din gândurile de până acum. Nu realizasem că aţipisem şi în timpul acesta, ceaiul din cana de pe noptieră se răcise între timp. Visasem ori trăisem în realitate? Să fi fost răspunsul subconştientului meu ca ajutor că îmi forţam mintea în căutarea unui subiect de roman pe care editura îl aştepta, aşa cum aflasem de dimineaţă? Oare chiar vorbisem cu acea doamnă? Voind să mă asigur că mă trezisem la realitate, instinctiv, mi-am îndreptat privirea spre foile de hârtie pe care începusem deja să scriu şi am văzut că la finalul unei pagini era desenată schiţa unui crin regal.

Era posibil oare ca resorturile interioare să îmi fi dat un semn că poate urma să o întâlnesc într-adevăr pe doamna aceea?  Sau că de fapt, visul este realitatea unui destin aparte?

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

unul
26.05.2017, 13:33:25

Dupa parerea mea pe vremea comunistilor femeile inca nu ajusense-ra la stadiul subanimalic de feministe. Feminismul este o conceptie proeuropeana postcomunista pentru ca implica multa criminalitate. Si nu cred ca o feminista are slabiciuni numite lacrimi. In general este setata doar sa se ingrijeasca de fundul personal prin umplere cu botox.

-1 (1 vot)
unul
26.05.2017, 13:35:55

„Muntele Sinai la Moise, nu numai Moise urcă pe Muntele Sinai”. Gestul asta e frumos, de a converti paganismul lui Mahomed din proverbele moderne proeuorpene.

Modifică Setările