Big Brother ar fi mândru de noi. Cum dezvăluim, din proprie iniţiativă, totul

S-a întâmplat relativ curând, un pic înainte ca Facebook să-mi suie pe profil retrospectiva anului 2013, respectiv cele mai importante momente pe care le-am trăit anul acesta (pardon?! De unde ştie Facebook ce-a fost important pentru mine? De la mine, fireşte).

Era o frumoasă dimineaţă bucureşteană, pe care am ales să o petrec la o lansare, nu contează produsul, într-un lounge şic. Savuram cafeaua de dinainte, fiindcă la noi e de bon ton ca nimic să nu înceapă la timp, alături de cineva, întâmplător, inimos promotor al unor ample proteste. Îmi povestea, cu entuziasm, ce echipă mişto s-a strâns şi cât devotament încape în nişte oameni care nu iau bani pentru asta. Auzind asta, l-am întrerupt, avertizând că s-ar putea să fie şi nişte băieţi infiltraţi acolo. Culmea, poate cei mai mişto şi cei mai devotaţi. Fiindcă, deşi nu sufăr de scenarită şi ignor teoriile conspiraţiilor, cred că oricât s-ar schimba vremurile, orice mişcare socială mai serioasă are şi nişte băieţi care pun geana pe ea. E jobul lor. Adaug, pentru risipirea eventualelor suspiciuni, că interlocutorul meu nu apare în schema organizatorilor spontani cu care a fost intoxicat un site obscur (numărul imbecililor din servicii rămâne constant). Sigur, până şi demersul meu ar putea fi socotit o intoxicare şi o diversiune de către băieţi. Ei bine, n-a fost.

Ce doream să subliniez? Mai nimic, în afară de faptul că, în noile vremuri, băieţii continuă să lucreze. Problema e că noi le facilităm treaba într-un mod care ar fi făcut ca personajele lui George Orwell care lucrau la Poliţia Gândirii să fluiere a pagubă. Dacă ar fi trăit azi, tot ce ar fi avut de făcut ar fi fost să deschidă Internetul. Şi să frunzărească, plictisiţi, reţelele de socializare având ca model de business, vorba cuiva, faptul că informaţiile noastre personale nu sunt ale noastre. Acolo postăm ce facem, unde suntem, unde mergem, cu cine, tot. Noi, cei care am urât posibilitatea de a fi urmăriţi şi ne autocenzuram, dar şi alţii.

Oamenii se simt bine când împărtăşesc cât mai multă informaţie, observă Mark Zuckerberg. Total de acord. Dar acest minunat „share“, care ne strică vacanţele, prânzurile, concertele şi Sărbătorile (înstrăindu-ne de cei dragi, spre iluzoria satisfacere a vanităţilor noastre şi a aşteptărilor unor persoane virtuale) la care nu mai participăm pentru noi, ci pentru ceilalţi, intră şi sub ochi mai puţin binevoitori.

A spune că nu toţi suntem urmăriţi şi că serviciile secrete n-au ce face cu informaţii de genul musacalelor pe care le pozăm proaspăt scoase din cuptor e just, cu amendamentul că niciun serviciu secret de pe lumea asta nu strânge  doar conţinut relevant. În plus, reţele de tip TOR (The Onion Ring), girate de Edward Snowden, care ridică un strat de protecţie între utilizator şi Internet, nu fac decât să atragă atenţia specialiştilor din servicii, făcându-le inutile.

Pe scurt, surse reputate şi credibile din presa de pe mapamond au dezvăluit, pe rând, cum îi urmăreşte Agenţia Naţională de Securitate a SUA pe americani, apoi cum îi urmăreşte pe europeni, ulterior, cum se urmăresc europenii între ei. Dezvăluirile au provocat valuri de controverse.

Aceia dintre noi (utilizatori de Internet de aiurea) care se simt vizaţi şi denunţă încălcarea libertăţilor civile, precum şi moartea privatului, s-ar cuveni să-şi caute pe profil când au dat ultimul check-in.

Practic, în această lume nou, liberă şi gratuită, cum e cea a Internetului, am devenit turnătorii noştri, dezvăluind, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, absolut tot ce se poate dezvălui. Totuşi, nici măcar acesta nu e pericolul cel mai mare, să ne punem pe tavă vieţile to whom it may concern. Ci, în această goană de a deveni simpatici pentru cât mai mulţi oameni, să ne înstrăinăm de cei dragi. Când familia de azi stă în jurul mesei la cină şi toţi au câte un smartphone în mână, e posibil ca, datorită acelui delicios gadget, să mai fie nevoie de un tacâm şi pentru securistul invizibil. Mai grav e, însă, că membrii familiei nu mai vorbesc între ei, fiindcă sunt prea ocupaţi să posteze ceva, urgent. Şi da, aceste rânduri pot fi considerate un autodenunţ.

Articol publicat pe horiaghibutiu.ro.