Poveşti pentru Facebook, povestea zilelor mele

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Proiect-pilot de educare si formare de abilitati la copii din Pata Rat
Proiect-pilot de educare si formare de abilitati la copii din Pata Rat

Distanţa dintre înger şi demon adesea este de un om. Acel om care să facă diferenţa poate fi oricare dintre noi, cu condiţia să ne amintim asta, ori mai bine zis, să ne fie deja mod de viaţă, alegere constantă, fiinţă. Atunci când cu un an în urmă am început a scrie "Poveştile pentru Facebook" şi să le public în pagina mea de Facebook nu mi-am imaginat că voi ajunge o zi în care să scriu despre această lecţie de viaţă.

A luat primul 10 din viaţa lui, viaţă care însumează mari şi laţi 11 ani. Unsprezece ani în care a fost uitat pe gunoaie în timp ce părinţii munceau disperaţi în căutarea unei bucăţi de fier ori de carton, ani în care a îndurat foamea, frigul, în care n-a văzut cum arată lumea de dincolo de rampă (n.a. rampa de gunoi de la Pata Rât, Cluj), ori cartierul Dallas niciodată. O să-i spun Răducu, deşi nu acesta este numele său real. La 11 ani, mai exact acum trei luni  a descoperit cu uimire pixul, caietul, cartea şi propria minte.

Azi a fost cea mai mare zi din viaţa lui. Când a văzut pe caietul de teme nota 10 scrisă mare, acoperind tot colţul caietului şi-a ieşit din minţi. A uitat de profesoara din faţa lui, de colegi, de toate manierele învăţate în aceste trei luni, a uitat până şi de pixul cu care doarme sub pernă de trei luni încoace. A înşfăcat caietul şi a alergat urlând pe uliţele murdare şi puturoase din Dallas: "Maaaamăăăăăă, am luaaaat un zeeeeceeee".

Din barăci ies chipuri speriate. Spaima se transformă apoi în uluire. "Ce e aia 10?", îngaimă o voce de fetiţă din spatele unui covor ce serveşte drept uşă. Răducu n-are timp să răspundă. Aleargă urlând pe uliţe, iar în urma lui se adună o ceată de copii urlând şi ei fără să ştie care e marea bucurie a lui "10", dar urlând ca să facă de-un cor. 

Mama e pe rampa de gunoi în căutarea fierului care le pune pâinea puţină pe masă, iar Răducu nu se lasă, îşi continuă voiajul zgomotos până în inima rampei unde mama musai trebuie să audă şi să vadă caietul. Femeia se bucură fără a înţelege clar de ce. E analfabetă. Foile astea scrise conştiincios şi urât de fiul ei în ultimele trei luni, foile astea care ascund în litere viaţa lui, a lor, inimioara lui în cuvinte, ea nu le pricepe. Ea nu are acces la codul lor mâzgălit, la sensul lor. 

Povestea notei 10

Lui Raducu i-am luat manuţa în prima zi de proiect, un 25 martie 2013 ciudat, şi rece, şi cald în acelaşi timp, prima zi în care am simţit cu adevărat duhoarea rampei -  şi am desenat amândoi un cerc. Trebuia să deseneze un măr, iar mărul avea forma unui cerc. Copilul îmi întinsese creionul învins: "Nu ştiu să fac. Eu nu-s în stare sa fac asta". Am zâmbit. I-am ascuns creionul între degetele subţirele şi apoi i-am ascuns mâna cu creion cu tot în mâna mea. Am desenat amandoi primul lui cerc. A rămas preţ de un minut blocat. Uluit. Privea cercul, privea mâna lui, privea creionul şi hârtia. În final a vrut să cedeze. Mi-a întins din nou mâna cu creionul. Am repetat cu el ca prima oară. Apoi l-am pus să încerce el. Când a reuşit s-a aplaudat singur. 

In lunile care au urmat, a muncit din greu şi a reuşit să înveţe să scrie. Tema de casă mai apoi a fost să scrie în fiecare zi ce i se intâmplă, ce simte el, cum i-a fost ziua. A scris în fiecare zi fascinat să descopere că lumea de azi devine lumea de ieri "prinsă" pe hârtia albă a caietului său tip B. 

"Azi mam dus pe rampă. miera foame. da abia am aştieptat sş viu napoi sş scriu. dacă învăţ bine o să mă fac ceva. flăcărica zice că fac purici pe caiet şi io îi zic căi prostă şi mama zîce că aşe am fos şi io pănă am învătat a scrie şi mă pune să scriu cu ea"..

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite