11 septembrie – Pappano & Santa Cecilia, admirabili.

Antonio Pappano

Este atît de neobişnuit astăzi să găseşti oameni care nu îţi înşeală aşteptările. Să ştii că mergi la sigur. De pildă, să ştii că mergi la un concert simfonic şi o să-ţi placă, iar la sfîrşit să îţi spui, zîmbind, că ai avut dreptate: ţi-a plăcut! Ei bine, cu Pappano şi orchestra Academiei de Muzică Santa Cecilia, mergi la sigur.

Mie îmi place Antonio Pappano. E muzical, inteligent şi nu merge pe căi bătătorite. Are harul construcţiei muzicale. Coordonează foarte inspirat structuri muzicale complexe (de aceea este un dirijor de operă excepţional) şi gîndeşte muzica în stil italian, adică mizează mult pe efectul emoţional al culorilor de care e capabilă orchestra şi mai puţin pe efectul schimbărilor de natură dinamică (piano/forte). La fel, îmi place orchestra Academiei Santa Cecilia. Îmi impune nu doar tradiţia ei, sound-ul ei şi calitatea muzicienilor ei, ci şi încăpăţînarea de a rămîne singura orchestră italiană dedicată exclusiv repertoriului simfonic. E de apreciat această exclusivitate, într-o ţară în care pînă şi pietrele de marginea drumului cîntă operă. Cu această stare pozitivă, am pornit spre sala Palatului. Nu m-am înşelat şi bine a fost.

În prima parte, Ravel şi Enescu. Multe îi leagă pe aceşti doi compozitori. Şcoala şi profesorii, o lungă şi reciproc influentă amiciţie muzicală, Parisul. Chiar dacă diferenţa de vîrstă se simte în stilul componistic (Ravel, mai în vîrstă, e mai apropiat de romanticii tîrzii, Enescu, mai tînăr, aparţine cu totul secolului XX), cei doi sînt mult mai asemănători decît par la o audiţie superficială. În această seară, Pappano a oferit o primă parte a concertului dedicată mării. Mai exact, unei perspective franceze asupra mării. A început prin a cînta ”O barcă pe ocean” – a treia dintre cele cinci piese care alcătuiesc ”Oglinzile” de Ravel. Piesa aceasta este scrisă pentru pian şi conţine numeroase arpegii în cascadă, dintre cele care acoperă toată claviatura pianului, pentru a produce efectul de ”apă muzicală”. Nu cunoşteam transpunerea pentru orchestră a acestei piese. Sigur, pianul are un efect asupra ascultătorului, orchestra altul. Pianul e intim şi direct, orchestra sună vibrat şi  amplu. Pianul ne dă un tablou mic, în acuarele fine, orchestra ne dă un tablou mare, în ulei greu. Sigur, tot mare este, dar cîtă diferenţă, totuşi. Revenind la ”Oglinzile” lui Ravel, lucrarea întinde imaginaţia critică la maximum. Unii, spun că această muzică se leagă direct de impresionismul din pictură (”Barca pe ocean” e, de altfel, dedicată unui pictor amator care trudea şi el în limitele impresionismului, nu fără talent: Paul Sordes). Alţii, spun că e mai aproape de simbolismul din poezie. Dacă manevrăm concepte şi curente specifice altor arte încercînd  să le găsim corespondenţe în muzică (operaţiune cam simbolistă, totuşi), atunci cred că şi unii şi alţii au dreptate. Am ascultat, aşadar, cu mare interes versiunea pentru orchestră a ”Bărcii pe ocean”. Cred că ratează ţinta, dar e agreabilă şi Pappano a dirijat-o cu fineţe şi bună înţelegere. La cererea foarte inspirată a dirijorului, publicul nu a aplaudat după Ravel şi, după un moment de linişte, am trecut la Enescu. ”Vox Maris”. O lucrare, după unii, de geniu, după alţii doar foarte bună. Îndraznesc să spun că, dacă aş fi pus acum să fac un clasament al felului în care orchestrele străine au cîntat Enescu la acest Festival, acum, după seara de 11 septembrie, aş pune pe locul I pe Pappano cu Santa Cecilia interpretînd „ Vox Maris„.

Lucrarea e impresionantă cu adevărat. Enescu susţine că nu a făcut decît să descrie un episod tragic pe care l-a văzut cu ochii lui. O furtună teribilă s-a iscat din senin, de departe se aud strigăte de ajutor, un marinar se urcă în barca de salvare şi pleacă spre locul dramei, marea îl înghite cu un val teribil şi apoi, mulţumită că şi-a luat prada, se linişteşte de-odată. Glasurile care strigau după ajutor, erau ale unor sirene. Întîmplarea îl provoacă pe compozitor la mai mult decît simpla ei descriere. ”Vox Maris” explorează adîncuri insondabile, precum cele ale mărilor: chemarea destinului, raportul complicat dintre om şi natură, eroismul sau iluzia sa, zădărnicia măreţiei omului în faţa măreţiei naturii. Cum spuneam, Santa Cecilia a cîntat foarte bine acest opus enescian, sprijinită de sopranele din corul Academiei şi de tenorul Marius Vlad Budoiu. În fond, cuplat cu ”Barca pe ocean” a lui Ravel, ”Vox Maris” a sunat ca o altă prespectivă, mai sumbră şi mai adevărată, asupra mării. Ravel e pictural şi, prin asta, aspiraţional. Marea lui e visată. Enescu este tragic şi, de aceea, destinal. Marea lui e trăită. Mizele celor două compoziţii diferă. La fel şi vîrstele spirituale la care au fost scrise: pentru Ravel e o operă de tinereţe, pentru Enescu e una de senectute. Dar, chiar şi aşa, sau tocmai de aceea, cuplarea celor două lucrări a fost o probă de ascuţită inteligenţă muzicală a lui Pappano.

După pauză, Pappano a condus admirabil Santa Cecilia în simfonia a IX-a de Dvorak, zisă şi ”Din lumea nouă”. Se spune că Brahms ar fi spus unui apropiat că ar fi foarte fericit dacă i-ar veni în minte o temă principală dintre cele care îi vin lui Dvorak în minte ca teme secundare. Nu ştiu dacă e adevărat sau nu, dar Dvorak e un compozitor atît de dăruit cu inspiraţie, încît pare inepuizabil. Nu m-ar mira să-i fi strînit mici gelozii chiar lui Brahms! Iar simfonia a IX-a este o probă supremă a înzestrării de excepţie a lui Dvorak. Temele principale din mişcările a treia şi a patra sînt, deja, şlagăre. Întreaga simfonie este fermecătoare, proaspătă, dătătoare de energie bună. Ai sentimentul că, în zori însoriţi de zi, lumea toată îţi zîmbeşte primitoare şi îţi spune, înviorător, ”Bună dimineaţa!”. Pappano a interpretat-o un pic diferit de ceea ce auzim de obicei. Pasajele muzicale lesne identificabile de oricine ca fiind influenţate de muzica americană, au fost cîntate destul de abstract şi de reţinut, spre a da întîietate şi viaţă întregului simfonic. Mai precis, părţile vedetă, cu sonorităţi care fac aluzie la ”jazz” sau la ”country music” au fost executate deliberat cu oarecare reţinere şi efectul a fost splendid, pentru că am avut cu toţii o nouă perspectivă asupra lucrării. Mi-am adus aminte că Dvorak însuşi, cînd era enervat de criticii care  îi complimentau lucrarea, lăudînd inspiraţia cu care a prelucrat motive americane, răspundea: ”Nu e adevărat, motivele muzicale îmi aparţin şi cu multe dintre ele am venit în America. Este şi va fi mereu muzică cehă.” Şi apoi, în bemol, adăuga: ”E adevărat că am scris această muzică în America şi e adevărat că probabil nu aş fi scris-o niciodată dacă nu aş fi stat în America”. Pappano pare că a ţinut cont de asta şi, în definitiv, ne-a arătat că ”lumea nouă” din titlu  poate fi orice colţ de lume în care te simţi nou – nu doar America. E o prostie să credem că această simfonie descrie America, pare să ne spună Pappano. Această simfonie este despre dimineaţa oricăruia dintre noi, oricunde ne-am afla.  Am plecat de la sala Palatului mai sprinten decît am venit.