Festivalul George Enescu

articolul anterior articolul urmator

Încă un pas către Europa muzicală: Moses und Aron

0
22 Sep 2019 15:59:41
Alexandru Pătraşcu

De câteva ediţii, Festivalul Enescu propune o paradigmă foarte interesantă celor două orchestre mari ale Bucureştiului (Filarmonica şi Radio): opera în concert. Şi nu orice titluri de succes, ci recuperarea unor decalaje jenante dintre lumea muzicală românească şi cea vest europeană, prin premierele naţionale ale unor mari titluri ale secolului XX.

Schoenberg, Britten, Hindemith, Berg, toţi contemporani ai lui Enescu, au avut parte de distribuţii aşa cum se fac la companiile de operă cele mai mari din lume: orchestră şi cor locale, solişti internaţionali de cea mai bună calitate. Sigur, ar fi fost încă şi mai frumos dacă WozzeckMathis der MalerPeter Grimes, La Damnation de Faust sau Moses und Aron ar fi avut parte şi de producţii adevărate, cu decoruri, costume şi idei regizorale revoluţionare, dar partea vizuală a fost rezolvată printr-un compromis acceptabil al unor proiecţii video.

Moses und Aron nu este o operă populară, cum nu sunt nici Wozzeck sau Œdipe, dar asta nu le micşorează cu nimic statutul de capodoperă, iar rarele lor prezentări sunt mereu nişte evenimente de ţinut minte. Acum patru ani, într-un gest considerat foarte îndrăzneţ, Stéphane Lissner şi-a inaugurat mandatul de director al Operei Naţionale din Paris cu Moses und Aron, cu o producţie imaginată de Romeo Castelucci, un regizor foarte apreciat în acest moment. A fost un mare succes şi m-am bucurat să regăsesc în distribuţia anunţată pentru concertul Filarmonicii „George Enescu” pe Michael Pflumm şi pe Catherine Wyn-Rogers, care au cântat şi la Paris.

Într-o Sală a Palatului neaşteptat de plină (cam jumătate de sală, dar spectatorii prezenţi n-ar fi încăput la Operă dacă s-ar fi ţinut acolo spectacolul), Moses und Aron a avut un succes clar, în primul rând din punct de vedere muzical.

Proiecţiile video imaginate de Nona Ciobanu au mers pe ideea simbolismului, rezumându-se la câteva imagini repetate obsesiv: un soi de canal de beton care dădea spre mare, nişte valuri, faţadele aglomerate ale unor blocuri şi câteva elemente de grafică numerică cu pretenţii ideatice. Chiar dacă proiecţia a fost extinsă şi pe pereţii laterali, ceea ce crea un efect luminos interesant, pleonasmele vizuale au subliniat parcă şi mai mult platitudinea conceptului: când corul vorbea despre mâna lui Dumnezeu, pe ecran apărea un antebraţ, când apa se transforma în sânge, hop!, nişte valuri de apă care se colorau în roşu. Mai adaug şi coincindenţa nefericită a unor imagini care colorau în alb partea de sus a ecranului, aceeaşi culoare cu a subtitrării, care a devenit astfel greu de urmărit, mai ales în primul act. După toate experimentele de acest gen ale ultimelor două ediţii de Festival, Carmen Lidia Vidu rămâne nu doar pionieră în domeniu, ci şi singurul reprezentant serios, cea mai fericită proiecţie video fiind, de departe, cea a lui Peter Grimes.

Lothar Zagrosek (Foto: Andrada Pavel)

Am ascultat un prim act hieratic, căci Schoenberg a intenţionat să scrie un oratoriu în prima fază. Orchestra Filarmonicii s-a comportat foarte bine, răspunzând prompt comenzilor lui Lothar Zagrosek, a cărui mână dreaptă a fost Cătălin Desagă. Cei doi parteneri de conducere au mobilizat orchestra până la punctul în care chiar puteai spune că e falangă instrumentală germană. Partitura e complicată, absenţa melodiilor cere multă sincronizare între partidele de instrumente şi nu s-a produs nici un incident. Corul din Moses und Aron e cel mai spectaculos element, atunci când o parte din ansamblu vorbeşte, iar cealaltă cântă. Efectul este uimitor, iar simbioza dintre Corul Filarmonicii şi Vocalconsort Berlin a fost excelentă, germanii stimulându-i pe români să cânte împreună. Superb.

John Daszak (Aron) şi Robert Hayward (Moses) în Moses und Aron, Enescu 2019 (Foto: Andrada Pavel)

Actul al doilea este mai operatic şi drama teatrală îşi face simţită prezenţa. Foarte bună scena orgiei, cu o orchestră capabilă de elan într-o partitură densă, al cărei serialism nu este deloc familiar forţelor muzicale româneşti. Cele două personaje principale sunt contrastante din toate punctele de vedere: Moses nu are darul vorbirii, dar comunică direct cu Divinitatea, în timp ce Aron este oratorul său, care convige poporul să accepte un singur Dumnezeu. Când Moses pleacă în pustiu pentru 40 de zile, Aron deturnează mesajul divin în adoraţia păgână a viţelului de aur. O metaforă a spiritualităţii opuse simţurilor. Robert Hayward a declamat rolul convingător, cu nobleţe şi umilinţă. Moses are o singură arie, în rest e un rol vorbit şi chiar dacă, la extrem, poate fi interpretat de un actor, un bas bun e totuşi de neînlocuit. La rândul său, John Daszak a cântat rolul lui Aron cu inteligenţă, reuşind să redea foarte bine caracterul alunecos al personajului. Celelalte personaje au fost bine diferenţiate, deşi rolurile secundare sunt de mică întindere, însă Catherine Wyn-Rogers a făcut o impresie foarte bună în rolul femeii bolnave, cu un discurs de o demnitate îndurerată.

Deşi Schoenberg a petrecut un deceniu compunând Moses und Aron, fără a termina al treilea act, versiunea curentă în două acte rămâne suficientă din punct de vedere muzical dar şi dramatic. Atmosfera ei neobişnuită a captat atenţia publicului, care a avut conştiinţa faptului că asistă la un moment istoric al lumii muzicale româneşti. Mai nimeni n-a plecat la pauză şi nici în timpul aplauzelor de la finalul reprezentaţiei.

În România există o ierarhie a orchestrelor bucureştene, sugerată de personaje influente ale lumii muzicale autohtone, care pune Filarmonica în urma Orchestrei Radio, pe primul loc fiind mereu împinsă Orchestra Română de Tineret. După stagiunile pe care le fac e poate mai greu de judecat, dar în ceea ce priveşte apetenţa pentru lucrări noi, în mod cert, forţele muzicale ale Ateneului Român au avut cele mai dificile partituri la Enescu în ultimii ani: Gurre-LiederWozzeck, La Damnation de Faust şi acum Moses und Aron. Nu numai că le-a făcut faţă, dar  cele trei opere în concert au rămas în memoria celor prezenţi la premiere, chiar şi la şase ani distanţă de primul Schoenberg vocal, la care se adaugă şi senzaţionalele spectacole cu Parsifal din stagiunile lor. Orchestra Radioului a avut partituri mai cantabile (Mathis der Maler şi Peter Grimes), însă publicul a cam ocolit-o, în ciuda calităţii spectacolelor. Cât despre tineret, e şi greu de crezut că ar putea aborda opera, în condiţiile în care efectivul lor se schimbă des şi n-au o stagiune propriu zisă, ci mai mult proiecte de turneu.

Dar mai ales după acest dificil Moses und Aron, unde chiar n-a scârţâit nimic, Filarmonica „George Enescu” are indiscutabil cea mai bună orchestră, urmată de Orchestra Naţională Radio. Mai mult, odată cu abordarea unor compozitori precum Schoenberg şi Berg, se poate spune că Filarmonica îşi merită asociat numele de pe blazon, George Enescu, tocmai prin modul în care i-a onorat până acum pe contemporanii lui. Pe când un Œdipe?

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii