A început Festivalul
0
Am lăsat să treacă primele zile de festival, încercând să am o privire generală, pe cât posibil obiectivă, chiar dacă citesc articole diverse în care abundă elogii şi superlative, ca într-o adevărată concurenţă a laudelor – totul este senzaţional, uluitor, de vis, măiastru etc, etc.
Sigur că, parcurgând programul, oricine constată că revin multe dintre ansamblurile din ediţiile trecute, cu dirijori sau solişti binecunoscuţi şi prea puţine noutăţi de real interes, că după-amiezele de la Ateneu sunt rezervate, cel puţin în aceste zile, orchestrelor din ţară şi muzicii contemporane, cumva „decupată” astfel din cadrul firesc al creaţiei universale de ieri şi de azi, că au fost şi vor mai fi concerte şi recitaluri de conjunctură, pentru a bifa prezenţe sau „acţiuni” de tot felul.
Publicul este destul de selectiv, cota de snobism îşi face simţită prezenţa când pe scenă evoluează „nume”, extazul fiind direct proporţional, doar câţiva recunoscând că uneori… parcă lipseşte „ceva”.
Întâmplarea a făcut – deşi nu foarte inspirat – ca primele zile să fie „dedicate” pianului, bucurându-ne de revenirea lui Radu Lupu, extrem de îndrăgit de melomanii noştri, care cu oarecare jenă au recunoscut (sau nu…) că şi în Concertul nr. 4 de Beethoven din seara inaugurală, dar şi a doua zi în Concertul nr. 10 pentru două piane de Mozart, ilustrul solist a parcurs cu rigoare şi rafinament… monocrom, permanent în piano, partiturile care, totuşi, cereau şi momente de anvergură, de strălucire şi chiar masivitate, relaţionându-se însă foarte bine cu Daniel Barenboim, fie în dialogul pe claviatură, fie acompaniindu-l cu (aceeaşi) discreţie la pupitrul Staatskapelle Berlin.
Culmea este că, în recitalul Schubert, construcţia logică a adus şi planurile contrastante şi reliefurile pregnant conturate şi un plus de vigoare aproape beethoveniană, reuşind să creeze o anume atmosferă ce a cuprins sala Ateneului, sufocată de public, păstrând totuşi acea detaşare… cerebrală pe care am remarcat-o şi în evoluţiile din ediţiile anterioare de festival, când Radu Lupu a „atacat” şi opusuri de Brahms sau din nou Beethoven, pe aceleaşi coordonate.
Departe de romantismul tradiţional, se simte cel mai bine în paginile discrete, transparente, fără a fi vorba despre lirism, visare sau introspecţie – pur şi simplu un cânt elaborat, cu un tuşeu splendid, în sonuri estompate, într-o lume proprie. Iar ansamblul berlinez, fără a fi deosebit, a acompaniat cu acurateţe şi eficienţă, simţindu-se mult mai în largul său fie în Simfonia nr. 2 de Elgar, fie în Patru piese sacre de Verdi, onorând astfel anul bicentenar, colaborând bine cu Corul Filarmonicii bucureştene (pregătit de Iosif-Ion Prunner); dar lucrările – frumoase şi interpretate pe măsură – nu se încadrează în specificul publicului de festival, fiind dificile şi pretenţioase… Ni s-a tot spus, de câţiva ani, că publicul trebuie astfel educat să se obişnuiască şi cu muzica de secol XX şi cu creaţii mai puţin accesibile dar… Din fericire, bisurile acordate au adus ceea ce spectatorii aşteptau cu adevărat – pagini pline de farmec şi culoare, realizate aşa cum speram, fie că era vorba despre Sibelius sau Ceaikovski, fie despre momente din opere verdiene celebre. Cât despre Rapsodia II de Enescu, încerc să-mi amintesc doar solo-urile suflătorilor… (Radu Lupu şi Daniel Barenboim, Festivalul George Enescu 2013 FOTO Agerpres)
Dar întâlnirile cu pianul au continuat şi în 3 septembrie, când în prim-plan s-a aflat o tânără deja celebră, aşteptată de mulţi cu nerăbdare – Yuja Wang -, comentariile ulterioare oprindu-se prioritar asupra rochiei „mini” (ca de obicei corai), eludând voit aspectele privind maniera sa de a aborda Concertul de Ceaikovski, deloc potrivit temperamentului său exploziv, cu o forţă ieşită din comun şi o tehnică uluitoare, dar cu mai puţină sensibilitate decât aşteptam; a fost o „pată de culoare” (şi la propriu şi la figurat), dar cam atât, despre dezamăgirea celor care o admiraseră la tvMezzo sau pe internet în Prokofiev sau Rachmaninov. Iar tempo-ul său năucitor a fost imposibil de coordonat cu Orchestra din Pittsburg, dirijorul Manfred Honeck, cu gestica sa calmă, tipic germanică, fiind depăşit de situaţie, revenindu-şi în Simfonia nr. 5 de Şostakovici, demonstrând apoi, din nou în bisuri, că ansamblul poate fi chiar cuceritor. În vară, stând de vorbă cu Anne Martindale Williams, de 37 de ani prim-violoncelistă în acea orchestră, am aflat şi că în timp la pupitru au fost, ca dirijori permanenţi, nume mari precum William Steinberg, Andre Previn, Lorin Maazel, Marris Jansons, iar acum sunt foarte mulţumiţi de colaborarea cu austriacul Manfred Honeck, ea însăşi considerând că „avem o sonoritate mai curând europeană şi mai puţin americană, cred că suflătorii cântă cam tare, ceea ce poate doreşte şi publicul, pentru că… trăim în America! Dacă suflătorii acoperă corzile nu e totuşi bine… Publicul nostru preferă să se cânte în forţă, să fie o muzică puternică… Iar ansamblul este puţin cam lent…”
Un alt pianist, dar sud-african - Ben Schoeman – s-a regăsit în proiectul destul de ciudat inclus în festival, dar organizat în parteneriat cu „Children Skills for Life” sub genericul „Side by Side”, prin care se doreşte susţinerea tinerilor muzicieni; numai că nu am prea înţeles dacă era vorba despre promovarea acelui pianist destul de „retro” în Liszt sau a dirijorul de origine română, format însă în SUA, Vlad Vizireanu (sigur pe el dar cam atât în Enescu sau Beethoven) sau a instrumentiştilor ce alcătuiesc orchestra „Camerata regală”, evoluând, poate simbolic, alături de câţiva colegi de la Pittsburg…
Şi tot pianist a fost şi solistul cu care, la Ateneu, a concertat Filarmonica din Timişoara – Matei Varga -, format aici şi stabilit de o vreme de asemenea în SUA, acum într-o lucrare de Hersch, cu Martin Yates la pupitru. Iar Filarmonica din Iaşi, condusă de Leo Hussain, a abordat, alături de lucrări semnate de Ţăranu şi Britwistle, evident un Concert pentru… pian de Maxwell Davies, cu Marino Formeti. Parcă totuşi cam multe piane unul după altul, şi la Ateneu şi la Palat…
Jocul pe claviatură a continuat (sau a fost completat) şi în recitalul de orgă al orginalului Cameron Charpenter, tuns punck, îmbrăcat anti-tero, inteligent, cu o velocitate aparte, afirmându-se că este printre puţinii care… cântă şi cu picioarele – dar orice organist bun foloseşte curent pedalele… -, adaptând, improvizând, aducându-i pe Bach şi Mozart în formele (şi formulele) pe care el însuşi le agreează, aplaudat de o sală plină fie din convingere, fie ca o ciudăţenie…
În fine, am mai ascultat şi un violonist – chiar minunat – Serghei Dogadin -, în Chausson şi Saint-Saens, având, pe lângă sunet cald şi tehnică impecabilă, sensibilitate, anvergură, expresivitate şi o linie elegantă a frazei, în arcuiri de mare fineţe, oferind ca bis un Capriciu de Paganini care, în fine, nu a mai fost doar o etalare a „alergării” pe corzi, cum se petrece în general cu cei ce vor să epateze, ci calm, perfect sub toate aspectele, fără virtuozitate „goală” – absolut superb! Iar Filarmonica Naţională din Rusia l-a acompaniat cu fineţe şi promptitudine, pentru că la pupitru s-a aflat un violonist cândva excepţional, acum preluând bagheta, ca mulţi alţi confraţi – Vladimir Spivakov -, nu la fel de inspirat în Suita Săteasca de Enescu, surprinzând şi prin faptul că după această primă lucrare din program, a acordat rapid un… bis (ceea ce nu am mai văzut vreodată), opând pentru o versiune ciudată a Horei staccato de Dinicu, dar cu un solo (foarte bun) de… trompetă şi orchestră redusă. Şi în acea seară, după Simfonia nr. 1 de Rachmaninov, redată corect şi „cuminte”, alte trei bisuri au readus verva, strălucirea şi starea „de bine” în care şi Spivakov s-a simţit în largul său, renunţând la gestica sobră şi rezervată, lăsaându-ne să observăm că nu şi-a pierdut, de fapt, anvergura şi temperamentul cu care, în urmă cu ani, ne entuziasmase… ca violonist.
Au fost şi conferinţe şi concerte ale unor formaţii precum „Archaeus” sau „IconArts”, vor urma recitaluri diverse, în concert va fi rândul… viorilor, apoi începe seria vocal-simfonică care, cu lucrări de Schonberg sau Britten, pregăteşte tetralogia wagneriană… Dar la Operă se prezintă noua producţie cu Otello de Verdi, într-o viziune „recitită”, iar în rolul titular al nostru Marius Budoiu, pentru că Peter Seiffert nu mai vine – oricum, mă întrebam cum ar suna un tenor german-wagnerian în Verdi…
Festival George Enescu 2013 FOTO Agerpres
Sigur că nu lipsesc reperele mondene sau „mai altfel”, pentru că reporterii sunt mereu în căutarea unor politicieni aflaţi în sală, pentru că la Palat, pentru prima oară caietul-program se vinde la standul de carte, dar nimeni nu a anunţat publicul, sponsori importanţi asigură venirea unor orchestre importante (şi nu numai), dar au fost puşi „în banca lor” chiar la conferinţa de presă, când directorul artistic Ioan Holender le-a precizat că ei acoperă… doar 10% din totalul cheltuielilor, restul fiind „din banii poporului”, care face eforturi teribile să plătească, deşi „poporul” achită taxele nu de dragul festivalului, ci pentru că altfel are probleme cu fiscul…
Eventual efortul ar fi al guvernanţilor, care trebuie să direcţioneze acele venituri pentru multe, alocarea sumelor pentru asemenea manifestări fiind cu adevărat un efort, dar înţeles ca o obligaţie morală în domeniul culturii… De fapt, şi în cuvântul de deschidere s-a reluat această idee auzită adesea de-a lungul vremii, deşi Vasile sau Gheorghe nu fac donaţii pentru festival, ci plătesc obligatoriu impozite… Iar Barenboim, desigur sfătuit şi din prietenie, a spus, la primul concert, „Festivalul ’Enescu’ în veci” – probabil o adaptare stângace (a cui?...) a celebrei „America forever”… Ar fi multe de comentat în aceeaşi „cheie” dar… festivalul continuă.
Se încarcă comentariile...
