Concertul Orchestrei Filarmonicii Regale din Liège. Solist va fi faimosul violonist Renaud Capuçon

Duminică, de la ora 16.30, Orchestra Filarmonicii Regale din Liège, dirijată de Gergely Madaras, va interpreta, la Ateneul Român, lucrări de George Enescu, Béla Bartók şi Serghei Prokofiev. Solist va fi violonistul Renaud Capuçon. Adevarul.ro va trasmite, de la 16.30, acest concert de la Ateney

Text de Mihai Cojocaru

Începutul secolului XX a cunoscut în muzică, la fel ca şi în celelalte arte, o proliferare a celor mai diverse stiluri şi tehnici de compoziţie. Între avangardă şi academism, George Enescu (1881-1955) a ales calea de mijloc, a unui limbaj propriu, modelat pe noile posibilităţi de expresie, dar cu rădăcini în tradiţia franco-germană europeană. Suita a II-a în Do major pentru orchestră, op.20 compusă în 1915, este un superb exemplu de neoclasicism muzical. Pornind de la vechea suită barocă de dansuri, Enescu pune laolaltă influenţe dintre cele mai eterogene, astfel încât fiecare secţiune poate fi înţeleasă ca o reinterpretare în cheie modernă a unor modele binecunoscute. Uvertura  prezintă o fugă dublă în cel mai riguros stil bachian, demonstraţia stăpânirii de către Enescu a celor mai sofisticate cunoştinţe muzicale. De altfel, Enescu, posesor al unei memorii prodigioase, cunoştea în întregime creaţia lui Bach şi era capabil să o redea spontan la pian. Părţile lente – Sarabanda şi Aria – explorează teritorii modale cu tuşeuri româneşti, înfăşurate în nostalgie şi evocare. Giga aduce un metru şi o dezvoltare neobişnuite, în timp ce în Menuet grav se disting sonorităţi brahmsiene, un alt model important în dezvoltarea artistică a compozitorului român. Încheierea Suitei cu un Bourrée, după regula suitei franceze, conţine însă elemente care amintesc de Beethoven, dar şi de Mahler, în special în profilul ritmic şi caracterul burlesc. De mari dimensiuni şi transformat într-un rondo, finalul eclectic rotunjeşte o lucrare care marchează o cezură importantă în creaţia lui Enescu, care se va îndrepta către cristalizarea unui limbaj tot mai personal şi profund original.

Dacă primul Concert pentru vioară aparţine anilor tinereţii lui Béla Bartók (1881-1945) şi are drept context motive autobiografice (dragostea pentru violonista Stefi Geyer), Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră a fost realizat la o distanţă de trei decenii (când compozitorul ajunsese la vârful carierei şi al capacităţilor sale de exprimare artistică) şi s-a născut graţie colaborării cu un coleg apropiat, Zoltán Székely. Preocuparea lui Bartók pentru folclor – a fost unul dintre cei mai mari culegători de folclor românesc –, şi în special pentru integrarea acestuia în sfera muzicii culte, a avut o influenţă covârşitoare asupra contemporanilor; prin creaţiile sale Bartók s-a impus drept unul dintre cei mai importanţi compozitori ai secolului XX. În Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră, muzica de tip verbunko, a ţiganilor nomazi din Ungaria şi Transilvania, şi care trecuse drept muzică hongroise în secolul XIX (cu cele mai cunoscute exemple în muzica lui Liszt şi Brahms), se îmbină cu muzica populară maghiară autentică, ambele integrate într-un limbaj tonal lărgit. Bartók însuşi, chiar şi atunci când apelează la tehnici dodecafonice specifice avangardei vieneze, mărturisea, după spusele lui Yehudi Menuhin, că în acest Concert nr. 2 „am vrut să-i arăt lui Schönberg că poţi să foloseşti toate cele douăsprezece sunete şi să rămâi tonal”. Deşi imaginase iniţial o fantezie cu variaţiuni pentru vioară şi orchestră, sub influenţa lui Székely, Bartók a configurat o partidă solistică strălucitoare, plină de virtuozitate, vioara dominând scena, chiar dacă orchestra are un aport substanţial la desfăşurarea generală a partiturii. De asemenea, cele trei părţi standard ale Concertului sunt rezultatul aceleaşi insistenţe a celui care comandase lucrarea, de a primi o partitură care să respecte regulile clasice de construcţie. Cu toate acestea, Bartók şi-a atins şi el scopul, fiindcă finalul reprezintă o variaţiune amplă a primei părţi.

Cu ocazia prezentării Simfoniei a V-a în Si bemol major, op. 100, Serghei Prokofiev (1891-1953) afirma: „Este un imn dedicat omului liber şi fericit, puterii sale extraordinare şi spiritului său pur şi nobil. Nu am ales intenţionat acest subiect. S-a născut în mine şi s-a cerut exprimat. Muzica a crescut în mine şi mi-a umplut sufletul”. Cuvinte generoase, care veneau în contextul cel mai nimerit. Era prima simfonie compusă de Prokofiev, după întoarcerea sa neaşteptată şi pentru mulţi inexplicabilă în Uniunea Sovietică, din 1936. La aflarea veştii, Şostakovici exclamase: „A căzut ca puiul în supă”. Acum, în 1944, după ani de privaţiuni şi pericole, Prokofiev urmărea cu sufletul la gură cum Armata Sovietică eliberatoare traversa Vistula şi intra în Germania nazistă. Momentul victoriei se apropia. O muzică optimistă, care să refacă încrederea în umanitate şi în prezentul suportabil al vieţii poporului rus, devenea imperios necesară. Succesul imediat al simfoniei, datorat nu în ultimul rând finalului triumfal (deşi unul relativ ambiguu, ca şi în simfoniile lui Şostakovici), nu l-a ferit însă pe Prokofiev de căderea în dizgraţie câţiva ani mai târziu, când a fost acuzat de formalism, împreună cu toţi marii compozitori ruşi activi la acea dată. Spre deosebire de ceilalţi, nu s-a mai putut bucura de dezgheţul adus de Hruşciov, destinul rezervându-i ironia cinică de a muri în aceeaşi zi cu călăul său, Stalin, pe 5 martie 1953.

RECITALURI ŞI CONCERTE CAMERALE 

Duminică 15 septembrie, ora 16.30   

Ateneul Român

ORCHESTRA FILARMONICII REGALE DIN LIÈGE

dirijor – GERGELY MADARAS

solist – RENAUD CAPUÇON – vioară

George Enescu – Suita a IIa în Do major pentru orchestră, op. 20

Béla Bartók – Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră, Sz.112

Serghei Prokofiev – Simfonia a V-a în Si bemol major, op. 100