LIVE VIDEO Recitalul violonistei Midori şi al pianistului Jean Yves-Thibodet

Astăzi la Ateneul Român, are loc recitalul violonistei Midori şi al pianistului Jean-Yves Thibaudet. În program vor fi lucrări de Robert Schumann, Gabriel Fauré, Claude Debussy, George Enescu. Adevarul.ro transmite acest concert pe teritoriul României.

Text de Corina Bura

Programul recitalului cuprinde o selecţie a celor mai reprezentative opusuri camerale din literatura viorii şi acoperă o arie temporală situată între anii 1851-1917.

Robert Schumann (1810-1856) a scris în acelaşi an două sonate pentru vioară şi pian, ambele fiind considerate opusuri târzii (105 şi 121). Deşi prima audiţie publică (1852) a Sonatei în la minor op.105 a beneficiat de prestaţia Clarei Schumann şi a violonistului Ferdinand David, totuşi, autorul a fost satisfăcut pe deplin doar de interpretarea lui Josef Joachim (1853). Sonata are trei mişcări: Partea a I-a, Mit leidenschaftlichem Ausdruck (cu expresie pasionată) este scrisă în formă de sonată, prima temă debutând foarte dinamic într-o tratare canonică, susţinută de un ritm care-i subliniază caracterul. Schumann va păstra şi folosi acest ritm pentru dezvoltarea altor teme. Scriitura solicită intens coarda sol a viorii pentru a imprima o sonoritate de violă. Grupul secundar, mai aşezat, aproape că trece neobservat datorită tratării obsesive a primei teme. Coda are două faze şi se desfăşoară pe structuri acordice. Partea a II-a, Allegretto, apare ca un Intermezzo, la graniţa dintre o mişcare lentă şi un scherzo, iar forma este aceea a unui rondo cu două episoade, ultimul, Bewegter (mai mişcat) amintind de poetica mai capricioasă a muzicii schumanniene pentru pian din anii 1830. Finalul, Lebhaft (însufleţit) are forma de sonată şi prezintă o temă foarte asemănătoare cu cea a Trio-ului op.66 nr.2 de Mendelssohn-Bartholdy. Mişcarea are caracterul unui moto perpetuo şi este supusă unei tratări contrapunctice. Dezvoltarea introduce noi teme, dintre care una mai lirică, derivată din materialul principal al Expoziţiei; este reiterată tema principală din prima parte, după care  un pasaj de tranziţie conduce spre Repriză. Tratarea este  predominant armonică, iar grupul secundar parcurge un traseu tonal sinuos. Sonata se termină con brio.

Gabriel Fauré  (1845-1924) a scris prima sa sonată la 31 de ani, iar pe cea de-a doua, 40 de ani mai târziu. Cea dintâi este însă mult mai cunoscută, şi, precum afirma Florent Schmitt, „marchează o zi cu litere roşii în istoria muzicii de cameră”. Sonata se numără printre cele mai îndrăgite lucrări de gen ale secolului XIX târziu, plină de lirism, graţie şi în acelaşi timp e incitantă. Ea are patru  mişcări şi fiecare dintre ele conţine câte o temă deosebit de lirică. Partea I-a, Allegro molto, în formă de sonată, foarte cursivă, are cea mai mare întindere din întreaga sonată şi expune tema plină de pasiune la ambele instrumente. Un splendid romantism izvorăşte şi se desfăşoară modulând în tonalităţi preponderent majore, cu o tentă exotico-extatică. Liniile melodice sunt mai ample decât cele clasice, iar muzica este elegantă, expansivă în Dezvoltare şi profund expresivă. Tema a doua are contur descendent şi este însoţită de un acompaniament de triolete. Mişcarea se încheie cu readucerea primei teme în prim plan. Partea a II-a, Andante, se distinge printr-o ritmică mai neobişnuită, 9/8 asociat cu multe sincope interioare sugerând un vals cursiv, o barcarolă relaxată sau un cântec liric cu acompaniament. Partea a III-a, Allegro vivo este un scherzo care se desfăşoară impetuos şi are ca element original metrul de 2/8 faţă de cel clasic ternar. Complexitatea ritmică creşte până la apariţia Trio-ului care expune o melodie plină de graţie. Partea a IV-a Allegro quasi presto în formă de rondo este la fel de dinamică şi, în pofida fluenţei, nu îşi pierde din măreţie. Fauré demonstrează o mare inventivitate armonică prin balansul major-minor de la  cele două instrumente, balans din care rezultă instabilitatea planurilor pe care o alimentează până la finalul apoteotic.

Claude Debussy (1862-1918) a proiectat să scrie un ciclu de 6 sonate pentru diferite instrumente. Sonata pentru vioară este cea de a treia şi este ultimul său opus complet. Asupra ei  Debussy s-a concentrat cu disperare, în aşteptarea unui sfârşit iminent, dorind să-i acorde o notă de originalitate cu totul aparte. S-a stins oarecum nemulţumit dar lucrarea rămâne una extraordinar de frumoasă, vizionară în ce priveşte fuzionarea elementelor clasice cu idiomu-rile unei instrumentistici depărtate de tradiţie. Sonata are trei mişcări. Debussy a considerat că aerul melancolic ce străbate prima parte este suficient pentru a suplini nevoia unei mişcări mediane lente. Amplele legato-uri, liniile largi, jocul ritmic binar-ternar, toate lasă impresia că indicaţia Allergo vivo generează efectul unui curent subteran care dă imbold tempo-ului. Muzica  traversează  mai multe tonalităţi, iar Repriza este adusă  în pianissimo. Partea doua, Intermède (Fantasque et léger) este absolut genială şi se desfăşoară în parametrii unui scherzando asociat cu multe elemente improvizatorice. O minunată temă cromatică expressif et sans rigueur apare în mijlocul discursului şi este repetată până la reapariţia materialului iniţial, de această dată într-o manieră mult mai organizată, care îi conferă o mai mare energie. La sfârşit  sonoritatea se pierde în neant. Finalul, Très animé, relevă tema iniţială a sonatei care este însoţită de un acompaniament în figuraţii la pian amintind de ciclul Les estampes (1830). Urmează un pasaj în care vioara evoluează mai mult solo, într-o cascadă de şaisprezecimi întreruptă ocazional pentru evidenţierea altor puncte structurale. Acest fel de moto perpetuo, desfăşurat în piano, este susţinut spre final de pedale şi, neobişnuit pentru Debussy, se termină vijelios.

Dintre compoziţiile pentru vioară ale lui George Enescu (1881-1955), cea mai celebră este desigur Sonata a III-a în la minor pentru pian şi vioară în „caracter popular românesc” op.25. Pe scheletul unei construcţii riguros clasice şi stăpânind cele două instrumente la nivelul unei gândiri de o mare complexitate, Enescu creează un material sonor aparţinând unui super-folclor. Partea I-a Moderato malinconico, aduce o temă bogat ornamentată, pe care o supune unor rafinate transformări, generând noi profiluri pe care le va folosi de-a lungul întregii mişcări. Tema II este încredinţată pianului. Dezvoltarea provine aproape în întregime din grupul tematic principal. Repriza speculează aceleaşi sonorităţi cu un caracter schimbat. Partea a II-a, Andante sostenuto e misterioso  are o formă de lied de o originalitate asemănătoare primei mişcări unde sunt folosite extrem de multe efecte coloristice, mai ales flageoletele care se impun pe tot parcursul desfăşurării. Secţiunea B este mai dinamică, ceva mai „lăutărească”. Coda aduce liniştea unui tablou nocturn grandios, „o boltă înstelată şi imobilă” (Pascal Bentoiu). Finalul trepidant, Allegro con brio, aduce o primă temă expusă de violină, urmată de cupletul 1 a cărui temă, susţinută de acompaniamentul activ al pianului, are o tentă umoristică. Cel de al doilea cuplet este în formă de temă cu variaţiuni. Sonata a III nu este ciclică unitatea extraordinară fiind obţinută prin restrângerea modală şi limitarea tematică supusă unui amplu proces variaţional într-un câmp contrapunctic de excepţie.

RECITALURI ŞI CONCERTE CAMERALE

Luni 16 sept.   ora 17.00 

Ateneul Român 

Midori – vioară

Jean-Yves Thibaudet – pian

Robert Schumann – Sonata în la minor pentru vioară şi pian op.105 (1851)

Gabriel Fauré – Sonata nr. 1 în La major pentru vioară şi pian op.13 (1876) 

Claude Debussy – Sonata în sol minor pentru vioară şi pian L 140 (1917) 

George Enescu – Sonata a III-a pentru pian şi vioară op.25 în caracter popular românesc