Festivalul George Enescu

articolul anterior articolul urmator

Concertul Orchestrei Simfonice Academice de Stat „Evgeny Svetlanov” din Rusia

0
11 Sep 2019 10:04:24
Autor: Redacţia Adevărul

Orchestra Simfonică Academică de Stat "Evgeny Svetlanov" din Rusia, dirijată de maestrul Vladimir Jurowski, susţine, în această seară, un concert, de la ora 20.00, la Sala Palatului. În program lucrări de Retinsky, Şostakovici şi Enescu. Solistă este pianista Alexandra Silocea. Adevărul.ro transmite acest concert.

 

Text de Ioana Marghita

Poemul simfonic De profundis al compozitorului Alexey Retinsky (n. 1986) face referire directă la primul vers al Psalmului 130 din Vechiul Testament. „Dintru adâncuri am strigat către tine, Doamne!” – se înalţă cu ardoare ruga credinciosului îndurerat. Din mijlocul suferinţei răzbate setea de izbăvire, speranţa unui liman salvator, către care credinţa în Creator te conduce negreşit – iată mesajul luminos pe care îl transmite Psalmul amintit. Alexey Retinsky descrie în „De Profundis” acest arc de tensiune interioară, care pleacă de la liniştea iniţială, cu nuanţele sale premonitorii, ajunge la suferinţa generatoare de despicări sufleteşti şi se întoarce înapoi la liniştea, de această dată eliberatoare. Motivele dihotomice ale începutului se plimbă pe la toate partidele de instrumente, amestecându-se treptat într-o magmă sonoră întreruptă ameninţător de sunetele prevestitoare ale tromboanelor. Criza debutează acut, în valuri ce se sparg de fiecare dată în altă dimensiune melodică, ajungând chiar spre o zonă a angoasei psihice paroxistice, redate de Retinsky printr-o acumulare percusivă care evoluează ascendent dar care se stinge, surprinzător, în tăcere, o tăcere ce schimbă totul şi reaşează treptat toate elementele pierdute pe un nou făgaş, cu alt sens. Harpa încheie luminos, senin şi angelic acest poem simfonic scris în 2002, ca piesă de absolvire a Academiei Naţionale de Muzică „Ceaikovski” din Kiev. O versiune revizuită în 2015 a partiturii a fost aleasă câştigătoare de dirijorul Vladimir Jurowski la un concurs anonim în cadrul Festivalului „Another Space” de la  Moscova. Drept urmare, prima sa audiţie a avut loc în toamna anului trecut, la Filarmonica din Moscova, cu Vladimir Jurowski la conducerea Orchestrei Simfonice „Svetlanov”.

„Lucrarea aceasta nu are nici un merit artistic.” – îi scria, în 1957, Dmitri Şostakovici (1906-1975) compozitorului Edison Denisov, la scurt timp după finalizarea Concertului nr. 2 în Fa major pentru pian şi orchestră, op. 102, probabil pentru a scuza caracterul mai temperat al partiturii prin comparaţie cu viziunea avangardistă a mai tânărului său coleg. Acest lucru nu l-a împiedicat, totuşi, să rămână ataşat de această lucrare, interpretându-o el însuşi pe scenă ca solist în câteva ocazii. Concertul este, de fapt, un cadou pentru fiul compozitorului, Maxim care la 19 ani îşi încheia studiile la Conservatorul din Moscova. Structurat tradiţional, în trei mişcări, Concertul are o desfăşurare tipic şostakoviciană, plină de spirit, personalitate şi energie conta-gioasă. În vigurosul şi dinamicul Allegro iniţial, prin tema expusă în octave (o caracteristică, de altfel, a lucrării), Şostakovici aruncă o ocheadă glumeaţă stilului virtuoz de tip Rahmaninov, în timp ce a doua temă este, potrivit unor respectaţi cercetători ai operei muzicianului, o parodie fină a celebrului cântec popular american What shall we do with the drunken sailor, ipoteză plauzibilă, atâta vreme cât compozitorul rus era familiarizat cu muzica engleză şi americană de mare popularitate. Întreaga desfăşurare a acestei mişcări, în formă de sonată concentrată, respectă cu grijă principiile de construcţie specifice genului (introducerea, expoziţia, dezvoltarea, repriza şi coda), măiestrit reinterpretate din perspectiva limbajului de la mijlocul secolului XX; iar cadenţa cu parfum bachian constituie o tuşă neobarocă ce desăvârşeşte întreg parcursul. Andantele, obsedant prin frumuseţea lui, este una dintre rarele ipostaze ale lui Şostakovici fără mască. Melancolia tristă a începutului, în tonalitate minoră, se transfigurează ulterior în tandreţea blândă a pianului, care evoluează în major. Această atmosferă însorită, care iniţial încălzeşte întreaga orchestră, va păli treptat, mai ales că a doua revenire a temei pianului va fi, sfâşietoare, în minor, de parcă mica rază de soare a ajuns deja la finalul drumului ei. Melancolia revine, do minorul reafirmându-şi poziţia, iar cea de-a doua mişcare se estompează fragil şi nostalgic. Starea de spirit se schimbă subit, notele care încheiau Andantele prinzând dintr-o dată viaţă în Allegro-ul final ce debutează expansiv, juvenil şi voios, într-un tempo ameţitor, accesibil numai virtuozilor. Spiritul ironic nu-l părăseşte pe Şostakovici, care mai face o trimitere parodică, de această dată la placidele şi nesfârşitele exerciţii ale lui Hanon pe care, probabil, Maxim fusese nevoit să le studieze în copilărie. Pentru un plus de adrenalină, Şostakovici foloseşte continuu alternanţa între măsurile simple (de 2/4) şi cele compuse (de 7/8 şi 9/8), frenezia ritmică evoluând neobosită până la un final exploziv şi implacabil prin exuberanţa sa.

Simfonia a II-a op. 17 în La major de George Enescu (1881-1955) a fost compusă pe parcursul celor doi ani care au precedat izbucnirea Primului Război Mondial, într-o perioadă foarte intensă din punct de vedere interpretativ pentru autorul român. Poate aceasta a fost şi cauza pentru care partitura a fost elaborată fără ajutorul pianului, Enescu declarând ulterior că rezultatul nu l-a satisfăcut pe deplin. Ceea ce impresionează din start este modul în care principiul variaţiei continue se regăseşte impregnat în toate straturile construcţiei sonore, la nivel melodico-armonic, ritmic, agogic, de registre şi chiar coloristic.  Este precum o entitate multifaţetată în permanentă mişcare, la care mereu rămâne câte ceva de descoperit.

Cea dintâi mişcare, Vivace ma non troppo, începe abrupt prezentând două grupuri tematice extinse în clasicul cadru al formei de sonată. Primul dintre ele aduce o pronunţată atmosferă straussiană în conturul motivelor sale şi în polifonia orchestrală complicată a dezvoltării lor ulterioare. Cel de-al doilea este mai apropiat, în viziunea anumitor comentatori, de etosul popular, deşi Pascal Bentoiu îl priveşte dintr-o perspectivă mai complexă, ca pe un hibrid germinator între materialul sonor de până în acel moment şi ceea ce va urma. Intensitatea mocnită şi ingenios construită a celei de-a doua mişcări, Andante giusto, este încorporată într-un material tematic nou, care evoluează către un punct culminant expresiv al liniilor stratificate, intercalate. Impresia acestei unităţi globale a substanţei tematice este copleşitoare, mai ales că aceasta nu exclude referinţele încrucişate la temele primei mişcări. Acest principiu ciclic este continuat şi în final, unul în care introducerea lentă, Un poco lento, marziale, indică deja transformările viitoare. Energia explodează în Allegro vivace, marziale, adunând treptat toate nucleele motivice ale lucrării în structuri contrapunctice din ce în ce mai strânse, ce culminează într-o remarcabilă apoteoză. Simfonia a II-a a fost interpretată o singură dată în 1915, fiind reluată abia în 1961, sub conducerea lui Iosif Conta.

MARI ORCHESTRE ALE LUMII

Miercuri 11 septembrie, ora 20.00               

Sala Palatului

Orchestra Simfonică Academică de Stat „Evgeny Svetlanov” din Rusia

VLADIMIR JUROWSKI dirijor
ALEXANDRA SILOCEA pian

Program:

Retinsky  – De profundis
Şostakovici – Concertul nr. 2 în Fa major pentru pian şi orchestră, op. 102

Enescu – Simfonia a II-a în La major op. 17

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii