Missa Solemnis de Beethoven, la Ateneu

Duminică, 15 septembrie, de la ora 22.30, în cadrul Concertelor de la Miezul Nopţii de la Ateneu, Orchestra Barocă din Freiburg şi Zürcher SingAkademie, dirijate de René Jacobs, vor interpreta Missa Solemnis în Re major op. 123 de Ludwig van Beethoven. Florian Helgath este dirijorul corului, iar concertmaistru este Anne Katharina Schreiber. Adevarul.ro transmite acest concert de la ora  22.30.

Text de Alice Mavrodin

Missa solemnis op. 123 în Re major de Beethoven (1770-1827) este a doua missă a compozitorului, prima – în Do major – datând din 1807. Missa solemnis fusese destinată să celebreze, în 1820, înscăunarea arhiducelui Rudolph de Habsburg ca arhiepiscop de Olmütz, dar nu a fost gata la timp ci abia după doi ani, în ciornă, şi definitivată după încă unul, în 1823. Lucrul a mers atât de greu şi din cauza proporţiilor piesei (dublă faţă de o missă de Haydn) dar mai ales datorită unei intense munci pregătitoare: studiul lucrărilor de gen mai vechi, laborioase exerciţii de contrapunct şi fugă. De altfel, missa se deosebeşte de stilul obişnuit al lui Beethoven din sonate şi simfonii, în sensul că e scrisă într-un stil polifonic de motet. Vocile corului şi ale soliştilor sunt tratate individual şi de o manieră care să le facă auzite pe toate, unele în pauzele celorlalte. E aşa-numitul „contrapunct complementar”, condus cu o asemenea artă încât rezultatul e de o frumuseţe care-ţi taie respiraţia. Există desigur şi câteva fugi ample şi numeroase pasaje în stil fugat, după cum există – evident – momente acordice, fie pentru efecte de forţă, fie pentru a scoate în evidenţă anumite cuvinte importante ale textului.

Missa e împărţită în tradiţionalele cinci părţi: Kyrie eleison („Doamne, miluieşte”), în care tonul este predominant rugător şi relativ interiorizat; Gloria in excelsis Deo („Slavă lui Dumnezeu în înaltul cerului”), cu un caracter expansiv, festiv în majoritatea timpului; Credo (Crezul), cu o succesiune de imagini muzicale în conformitate cu textul; Sanctus („Sfânt”), care începe în tonuri scăzute pentru a culmina cu Osanna. Partea a doua a acestei mişcări, Benedictus („Bunecuvântat cel ce vine în numele Domnului”) este un pasaj liric cu vioară obligată – un solo de vioară ce se menţine şi în pasajele corale. În sfârşit, Agnus Dei („Miel al lui Dumnezeu, care ridici păcatele lumii”) aduce din nou o atmosferă interiorizată şi rugătoare, întreruptă în două rânduri de intruziuni belicoase cu tobe şi trompete pentru a justifica implorarea „Dă-ne nouă pacea”. 

Aceste cinci părţi – şase, dacă socotim Benedictus separat – nu se mai subdivid în numere închise (arii, duete, coruri) ca missa barocă, ci se desfăşoară dintr-o răsuflare în spiritul aşa-numitei „misse simfonice” cultivate de Haydn. Ceea ce aduce în plus Beethoven – şi i-a şocat teribil pe contemporani – a fost plasticitatea cu care e redat textul frază cu frază, dacă nu chiar cuvânt cu cuvânt. În Credo, această metodă atinge punctul maxim: viaţa lui Isus – întruparea, răstignirea, învierea, înălţarea la cer – sunt redate într-o manieră de-a dreptul „cinematografică”. Există şi un moment în care Beethoven merge dincolo de text – dar aici urmează exemplul lui Haydn: în Gloria, când corul cântă „Laudamus te, benedicimus te, adoramus te”, brusc la „adoramus” sonoritatea scade de la forte la pianissimo iar intonaţia cade cu o octavă. Justificarea acestei „rupturi” nu se află desigur în text ci în faptul că, la altar, preotul înclină capul când spune „adoramus”.

Beethoven nu a folosit în missă leitmotive, teme comune mai multor mişcări, nici chiar atunci când revine textul – de exemplu, fraza „Agnus Dei qui tollis peccata mundi” etc. se aude iniţial în partea a II-a, Gloria. Dar în finalul Agnus Dei al missei, Beethoven foloseşte complet altă muzică. Ceea ce întâlnim în schimb sunt nişte „leit-intonaţii”, mici formule melodice care, pe texte diferite şi cu ritmuri diferite, revin în repetate rânduri. De pildă, saltul de cvartă urmat de una sau mai multe note în coborîre treptată – un element care se aude prima oară pe cuvântul „eleison” chiar la început – traversează literalmente lucrarea apărând de nenumărate ori dar mereu pe alte cuvinte. Şi s-ar mai putea găsi încă vreo două-trei formule din acestea recurente. Dar niciuna nu se impune, nu iese în evidenţă, ci camuflat, „în trecere” încât te întrebi în ce măsură Beethoven a utilizat acest procedeu în mod conştient sau cumva instinctiv, subconştient. Oricum, rezultă de aici o solidă unitate stilistică în ciuda uluitoarei diversităţi de procedee folosite.

Missa solemnis s-a cântat în primă audiţie în aprilie 1824 la... Sankt Petersburg, graţie prinţului Nikolai Goliţîn, un admirator al lui Beethoven, care a intermediat achiziţionarea partiturii de către curtea ţarului. La Viena, ea nu s-a cântat decât fragmentar ca un grup de „Imnuri” pentru că biserica interzicea cântarea de lucrări religioase în sala de concert. Astfel, la o lună după premiera rusă, cu ocazia primei audiţii a Simfoniei a IX-a la principalul teatru din Viena, s-au auzit şi fragmentele Kyrie, Credo şi Agnus Dei din missă sub conducerea – teoretic – a compozitorului, dar practic sub aceea a lui Michael Umlauf, capelmaistrul teatrului: Beethoven, complet surd, agita braţele haotic şi nu putea ajuta cu nimic. Succesul concertului a fost însă uriaş dându-i Titanului, în ultimii ani ai vieţii, satisfacţia de a fi apreciat la justa valoare nu numai de câţiva prieteni muzicieni ci de tot publicul Vienei.

PROGRAM

CONCERTELE DE LA MIEZUL NOPŢII 

Duminică 15 septembrie       ora 22.30  

Ateneul Român

ORCHESTRA BAROCĂ DIN FREIBURG ŞI ZÜRCHER SINGAKADEMIE

RENÉ JACOBS dirijor

FLORIAN HELGATH dirijorul corului

ANNE KATHARINA SCHREIBER concertmaistru

Ludwig van Beethoven Missa Solemnis în Re major op. 123

POLINA PASTIRCHÁK soprană

SOPHIE HARMSEN alto

NIKOLAUS PFANNKUCH tenor

JOHANNES WEISSER bariton