Festivalul George Enescu

articolul anterior articolul urmator

Ateneul a fost „sub asediu“ la concertul pianistei Mitsuko Uchida. Cronică la primul concert susţinut de Concertgebouw

3
22 Sep 2019 15:54:53
Autor: Redacţia Adevărul
Mitsuko Uchida               FOTO: Cătălina Filip
Mitsuko Uchida               FOTO: Cătălina Filip

Mare înghesuială la intrarea în Ateneu la concertul lui Mitsuko Uchida sâmbătă seară, în penultima zi a Festivalului Enescu 2019.  Era atâta lume care voia s-o vadă pe pianista japoneză, încât la pauza concertului era aproape imposibil să ieşi, riscul de a nu mai fi primit înapoi fiind semnificativ.

Text de Alexandru Pătraşcu

Concertul lui Mitsuko Uchida, alături de Mahler Orchestra de pe 21 septembrie de la Ateneu, a  fost sold out din primele minute ale punerii în vânzare a biletelor pentru Festivalul Enescu. Din cauza reglementărilor Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă (ISU), nu este permis accesul a mai mult de 700 de persoane în Ateneu, acest număr fiind capacitatea maximă admisă de oameni.  

Mitsuko Uchida, care are avut o dublă ipostază de pianistă şi de dirijor, este născută în Japonia şi naturalizată în Marea Britanie, fiind apreciată în mod deosebit pentru interpretările ei despre Mozart şi Schubert. Sâmbătă, la Ateneu, pianista a fost alături de Orchestra de Cameră Mahler. În program au fost Concertul nr. 19 pentru pian şi orchestră în fa major - de W.A. Mozart, „Metamorphosen”, Studiu pentru 23 de instrumente cu coarde soliste - de R. Strauss şi Concertul nr. 20 pentru pian şi orchestră în re minor – de W.A. Mozart.

„A fost un privilegiu să cânt în sala minunată a Ateneului şi să simt energia incredibilă a publicului românesc", a declarat artista japoneză, în vârstă de 70 de ani, într-un mesaj înregistat video. 

Înghesuială mare

Mare înghesuială la intrarea în Ateneu la concertul lui Mitsuko Uchida din penultima zi a Festivalului Enescu 2019. Dacă în 1958, la prima ediţie, când numărul vedetelor invitate era foarte mic, concertul lui Barbirolli s-a repetat a doua zi, la cererea înflăcărată a publicului, astăzi aşa ceva nu mai este posibil. Era atâta lume care voia s-o vadă pe pianista japoneză, încât la pauza concertului era aproape imposibil să ieşi, riscul de a nu mai fi primit înapoi fiind semnificativ.

Mitsuko Uchida are un renume în muzica lui Mozart, de zeci de ani înregistrând disc după disc, la label-uri importante. N-a avut un parcurs uşor. Când a apărut în peisajul muzicii europene era o prezenţă insolită, care venea după o generaţie de pianişti cu totul extraordinară (Haskil, Anda, Lipatti etc.) şi concura cu una nouă, incredibil de bună (Barenboim, Perrahia etc.). Avea cronici de disc proaste, dar asta nu împiedica studiourile să-i propună noi contracte iar invitaţiile să curgă de peste tot. Dacă războiul pentru concertele de pian a fost pierdut în faţa celorlalţi mari pianişti ai generaţiei sale, Uchida s-a impus în sonatele mozartiene, unde a găsit limbajul cel mai potrivit pentru a ajunge la inima melomanilor. Cu toate astea, marea pianistă a demonstrat artă adevărată şi tehnicitate, rezistând până astăzi, când este considerată un etalon pentru interpretarea muzicii lui Mozart.

La un asemenea interes pentru un concert, aşa cum a fost cel de la Ateneu, aştepţi perfecţiunea şi nimic mai puţin. Ba chiar epifania. Însă dublul rol de solist şi dirijor n-a funcţionat atât de bine încât să aducă paradisul mai aproape. Cu spatele la public, Uchida a schiţat dirijatul, punctând energic momentele de explozie muzicală ale Concertului nr. 19, în timp ce pianul descoperit pentru a nu-i împiedica vederea către instrumentişti a produs sunete foarte puternice, amplificate curios de cupola Ateneului, încât se auzeau şi sunetul clapelor şi mormăielile pianistei. Un discurs sonor energic, cu o profunzime a sunetului neaşteptată, dar uşor rutinieră. Dialogul dintre pian şi suflătorii de lemne din Allegro vivace a fost tranşat fără regrete de partea solistului, totul fiind pus în slujba lui. Aceeaşi abordare şi în Concertul nr. 20, foarte bine interpretat şi acesta, cu o Romanţă excepţional redată, dar căreia i-a lipsit meditaţia. Cred că această parte a concertului e cea mai reprezentativă pentru „zâmbetul strivit de o lacrimă”, metafora geniului mozartian, dar din interpretare a lipsit această ambiguitate misterioasă. Desigur, toate observaţiile trebuie luate păstrând proporţiile, arta lui Mitsuko Uchida este la un nivel foarte înalt, inaccesibil încă pianiştilor de la noi.

Marele cadou al acestei după amiezi a fost Metamorfoza lui Richard Strauss. mă limitez doar la a remarca decepţia lui Strauss scriind această partitură în ultimele zile ale războiului, e vorba chiar de o metamorfoză componistică prin care autorul Cavalerului rozelor ajunge să semene cu Şostakovici. Mahler Chamber Orchestra au cântat fără dirijor, în picioare, mai puţin corzile „grele” ale violoncelilor şi contrabaşilor. Au început printr-un moment de reculegere, probabil neînţeles de o parte a spectatorilor, iar, în timp ce prima temă a violoncelului a deschis lucrarea, atitudinea celorlalţi instrumentişti a rămas la fel de reculeasă până când au început şi ei să cânte. Multă tristeţe, chiar dezolare în această muzică a sfârşitului unei lumi, Strauss având intuiţia că va dispărea şi el odată cu ea. N-a fost un colaboraţionist al regimului nazist, dar l-a girat naiv prin rămânerea în Germania, prin detaşarea cu care scria opera Capriccio în timp ce lumea trecea printr-o tragedie la o scară inimaginabilă. Am ascultat acest studiu de multe ori în diverse înregistrări, dar în acustica Ateneului, acest cvartet de corzi amplificat la 23 de instrumente a vibrat tulburător, prin fiecare dintre ele. Pe măsură ce tot mai multe corzi participau în acest concert, întrevedeai şi speranţa, dar şi frumuseţea dureroasă a Ultimelor patru lieduri. Apoi muzica revenea la tema violoncelului, mereu pustiită, o contemplare decepţionată a ruinelor şi a eşecului umanităţii. A fost un şoc emoţional, cu atât mai mare cu cât piesa nu se potrivea deloc cu restul programului în care urma să înceapă Concertul nr. 20 de Mozart. Dar poate că numai aşa această extraordinară lucrare a putut fi apreciată la adevărata ei valoare.

Prima zi cu Concertgebouw: Cuminţenia pământului

O tradiţie a Festivalului Enescu este să programeze cele două concerte ale marii orchestre olandeze în ultimele zile ale bienalei. Am evitat să urmăresc concertele dirijorilor români pe care nu-i apreciez, tot atât pe cât mi-am dorit să-l văd pe Christian Badea conducând Filarmonica din Sankt Petersburg. Dar din categoria dirijorilor pe care-i ocolesc cu intenţie nu face parte Cristian Măcelaru. Proaspăt numit la conducerea muzicală a orchestrei radio din Köln, interesul pentru arta acestui dirijor a crescut foarte mult în ultima vreme. Măcelaru l-a înlocuit în ultimul moment pe un Mariss Jansons bolnav la direcţia primului concert al olandezilor, aşa că ieri am avut ocazia specială să-l vedem chiar înainte de începutul primei sale stagiuni simfonice din Germania. Comparaţiile cu Celibidache, la modă azi în zona radiodifuziunii publice, sunt cu totul deplasate şi nu-i fac bine nici subiectului acestora.
 
Concertgebouw este o orchestră cuminte, de un echilibru minunat, dar are nevoie de un dirijor cu multă personalitate pentru a ieşi din zona unui discurs frumos dar nu neapărat interesant. Gatti reuşea de minune să galvanizeze acest ansamblu, după cerebralii  Jansons sau Haitink. Măcelaru n-a reuşit.
 
Un prim Strauss, Don Quixote, tern şi plictisitor, în ciuda unei partituri atât de frumoase, a fost salvat de momentele cu adevărat captivante ale violoncelului lui Truls Mørk. Fiecare solo al celistului norvegian înviora delicat seara şi nu poţi decât să regreţi că acest capabil artist nu a avut parte de un concert sau recital numai al său la Ateneul Român. Mai ales că are în discografie un minunat disc, înregistrat recent, cu Simfonia concertantă a lui Enescu. E inevitabilă comparaţia dintre acest Don Quixote şi sclipitorul Don Juan din concertul lui Vasily Petrenko cu Filarmonica din Oslo, Strauss de aseară rămânând mult în urmă.
 
Chiar dacă amplificarea electrică a Sălii Palatului a funcţionat foarte bine anul acesta, permiţând marilor orchestre să nuanţeze audibil chiar şi cele mai fine sunete, a fost un risc pentru Concertgebouw să cânte Eroica lui Beethoven în aranjamentul orchestral original, cu un ansamblu redus la dimensiuni aproape camerale. Misiune imposibilă pentru dirijor, care nu a reuşit decât să tacteze cât a putut de exact simfonia, dar n-a produs decât prea palide culori orchestrale. Un dirijor a cărui mână stângă nu face mare lucru în plan expresiv, de cele mai multe ori dublând gestica mâinii drepte, atunci când nu are de indicat intrări, sau de întors pagina partiturii, Măcelaru a depus mult efort pentru a scoate din monotonie partea a doua a serii. A reuşit doar să creeze nişte contraste dinamice tare-încet şi a trăit ardent o partitură a cărei flacără numai el o simţea. Marşului funebru din partea a doua i-a lipsit solemnitatea, devenită puţin caricaturală în condiţiile lipsei de reverberaţie a sălii, era exact ceea ce a umplut paharul după lunga primă parte dusă la capăt neinteresant. Desigur, nimic de reproşat în planul exactităţii execuţiei tehnice, însă lipsa de inspiraţie (un atribut care nu este deloc obligatoriu) a fost plenară în această primă seară a celor de la Concertgebouw. Două bisuri diabetice au încheiat seara, în căutarea unui drum facil spre inimile spectatorilor, însă doar o parte dintre ei au sucombat sub dulceaţa lor.

 

 

Citiţi şi:
 
Celebra Mitsuko Uchida, alături de Orchestra de Cameră Mahler la Ateneu
 
Celebra pianistă Mitsuko Uchida, pe scena Ateneului, în dublă ipostază de dirijor şi solist

 

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

3 Comentarii

Silver Long John
22.09.2019, 21:38:19

Deci publicul a venit in numar mare ca s-o vada pe celebra pianista. Dar de ce trebuia s-o vada? In muzica vazutul nu e bun, vazutul iti distrage atentia de la subtilitatile si rafinamentele muzicale ce se petrec in timpul concertului. De aceea dirija Karajan cu ochii inchisi. Un veritabil meloman e mult mai cistigat daca asculta un concert pe un CD sau la radio, fiindca se poate concentra asupra muzicii. Imi permit sa avansez o idee absolut abracadabranta: ca daca li s-ar oferi melomanilor sali de concert in care toate scaunele sa fie intoarse CU SPATELE spre orchestra, enorm de multi dintre ei ar accepta solutia si nu s-ar simti absolut deloc frustrati. Fireste, ar exista si destui care ar respinge-o cu indignare.

Sorin Ionascu
23.09.2019, 16:27:47

Partial ai dreptate - eu rareori ma uit la muzicini cand ascult un concert, uneori imaginea iti poate distrage atentia, dar nu intotdeauna. Nu iti dau dreptte insa cu auditia pe cd sau la radio - oricat de mult a progresat tehnica, inca nu se poate reda acel flux emotional care apare in sala de concert intre artisti si spectatori. Nici acustica salii nu poate fi redata in intregime. Experienta ascultatului in sala de concert este unica si irepetabila, nu poate fi inlocuita de nimic.

Sorin Ionascu
23.09.2019, 16:47:39

Am dat un minus articolului din mai multe motive. In primul rand, datorita incoerentei discursului si greselilor de exprimare, tehnicii de constructie a textului. Apoi, informatia este usor inexacta si distorsionata. A fost multa lume la concert, dar nu a fost "nebunia" care s-a intalnit in trecut la unele concerte. Daca o parte a publicului meloman a ramas afara din lipsa de bilete, in schimb eternii blatisti neplatitori (sunt cateva zeci sau chiar sute la festival) au intrat si au gasit toti locuri. Nu a ramas nimeni in picioare, ba chiar am vazu si cateva locuri goale, de unde rezulta ca fie nu au fost date toate biletele, fie multi nu au catadicsit sa vina si sa le onoreze, impiedicati fiind de arzatoare probleme personale, ca vremea era superba iar traficul relativ calm la ora aceea. Ma mai deranjeaza o afirmatie: "Dacă în 1958, la prima ediţie, când numărul vedetelor invitate era foarte mic, concertul lui Barbirolli s-a repetat a doua zi, la cererea înflăcărată a publicului, astăzi aşa ceva nu mai este posibil." Daca vrei, orice e posibil. Organizatorii ar putea foarte usor sa programeze de doua, trei sau patru ori acele concerte pentru care exista cereri mari de bilete, asa cum se face curent la marile festivaluri, oferind tuturor posibilittea sa ajunga si oferind, in acelasi timp, perioade de respiro, de odihna, care ar ajuta publicul sa "digere" mai usor evenimentul supraincarcat la ora actuala. Desigur, publicul e bucuros ca poate, in sfarsit, sa-i aiba aproape pe cat mai multi artisti altfel inaccesibili (lasa ca nici in festival nu sunt mult mai accesibili din cauza modului de distributie a biletelor si a preturilor mereu in crestere). Dar u numar mai mic de invitati care sa repete concertele de mare interes nu ar stirbi cu nimic nici nivelul si nici calitatea ori renumele festivalului. Chiar si costurile ar fi sensibil mai mici, pentru ca e mai ieftin sa ai doua concerte cu un ansamblu decat cu doua diferite, in conditiile in care gazdele platesc toate cheltuielile logistice, nu tocmai neglijabile In rest, ca de bicei, autorul aude altceva decat restul lumii - e parerea lui si o putem respecta, dar o putem si combate. Sau poate a fost pe undeva perturbat (mai mult decat artista) de penibilele telefoane mobile care au sunat in ciuda atentionarilor de la inceputul fiecarei parti, inclusiv in unul din cele mai importante momente din Concertul 20, unde am rasuflat usurat ca artista doar s-a intrerupt cateva secunde, pentru a reveni la fel de concentrata si intensa, si nu s-a ridicat pur si simplu sa paraseasca sala, asa cum au facut altii in situatii similare. Respect si admiratie pentru aceasta artista uriasa, dar atat de modesta, de o eleganta si discretie fara cusur, care, dupa multi ani de confruntare cu publicul, inca este coplesita de meritatele aplauze si ovatii, dupa ce ne-a pus tot sufletul pe tava la dispozitie. Nu stiu ce a gasit el sau nu in aceasta interpretare, dar eu am gasit un suflet imens si de o generozitate extraordinara, care s-a daruit total publicului sau, caruia i-a iertat mitocania si grosolania si i s-a oferit fara rezerve, asa cum e ea si cum stie sa fie, in buna si vechea traditie japoneza. Noi, romanii, avem nevoie de mai multe astfel de momente, poate ne vor ajuta sa iesim din mizeria noastra spirituala cotidiana.