Când simţi că trăieşti

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Maxim Vengerov, alături de Orchestra Naţională a Franţei              Foto Alex Damian
Maxim Vengerov, alături de Orchestra Naţională a Franţei              Foto Alex Damian

După primele douăzeci de minute ale serii simfonice din 13 septembrie, de la Sala Palatului, amicul aşezat în dreapta mea m-a privit şi mi-a spus uluit: “Ce monstru!”. Maxim Vengerov tocmai terminase de cântat partea a doua din Concertul nr. 1 de Dmitri Şostakovici.

Eram deja epuizaţi şi ne întrebam naiv dacă el mai poate continua. În cadenţa părţii a treia, pe puntea către secţiunea finală, mi s-a tăiat respiraţia, iar ce a urmat a pulverizat orice formă de rezistenţă.

Cine crede că rockul e muzica cea mai intensă, iar muzica clasică, o oază de linişte şi armonie, nu a înţeles nimic din această artă. Da, e şi armonie, şi linişte, dar în miezul muzicii e adevăr şi cunoaştere, care eliberează şi la care nu poţi ajunge decât prin sacrificiu şi confruntarea cu toate forţele potrivnice care populează viaţa. Maxim Vengerov este eroul din poveste, iar povestea de aseară, a lui Şostakovici. Fără menajamente, fenomenalul violonist ruso-israelian plonjează în drama confesiunii existenţiale a muzicii şi îi trage după el pe toţi cei prezenţi, pe nepregătite şi în întregime. Lui Vengerov nu i te poţi opune. “M-am întors!” spune cu fiecare trăsătură de arcuş artistul care a lipsit câţiva ani de pe scena solistică din cauza unor probleme medicale, timp în care a asimilat dirijatul şi a predat frecvent cursuri de interpretare, dar nu a lăsat pe nimeni împăcat cu gândul că acel formidabil copil-minune, maturizat într-unul dintre cei mai mari violonişti ai tuturor timpurilor, nu-şi va mai urma destinul. Forţa cu care s-a întors copleşeşte şi înmărmureşte deopotrivă. Cuvintele sunt stângace în faţa unui artist cu adevărat unic. Mulţi conving, alţii farmecă, şi mai puţini entuziasmează. Maxim Vengerov răstoarnă orice standarde şi criterii de judecată. Printr-un singur om, tot ce are muzica superior celorlalte arte, ţâşneşte exploziv şi irepresibil: urgenţa, fervoarea, misterul, teluricul, epifania, emoţia răvăşitoare, fascinaţia abandonată vrajei, vitalitatea universală. Cu personalitatea şi vioara sa, domină orchestre întregi şi ţine în palmă Sala Palatului, o scoică minusculă în mâna unui uriaş. Să spui că părţile pare au sunat liric, iar cele impare, virtuoz, înseamnă să rămâi prizonierul clişeelor. Ori, un concert cu Maxim Vengerov înseamnă ieşirea din banalitate. Totul în jurul nostru e încărcat până la saţietate de banal, de formule, de obiecte identice, de sentimente palide, zâmbete şi lacrimi false, surogate de  existenţă. Jocului pe care îl practicăm toţi i se suflă rareori cărţile de pe masă. Vengerov nu cântă pentru a fi ascultat relaxat pe un scaun confortabil, într-un spaţiu circumscris de reguli sociale. În sunetul lui nu există început şi sfârşit, în funcţie de orare prestabilite. Dintr-odată, vocea care stă ascunsă în noi, care umblă printre noi, acoperită de nenumărate zgomote, de la difuzoarele excitante la comandă ale muzicii pop-rock şi până la bruiajul continuu al conştiinţei cotidiene, iese la lumină şi ne vorbeşte clar pentru o vreme, pentru a se ascunde apoi din nou, în locul unde se ajunge atât de greu. Privilegiul de a-l asculta este echivalent cu o experienţă care te poate marca pentru totdeauna, pentru că un artist mare, cum el şi doar câţiva pot fi numiţi, nu linişteşte fără să provoace, nu cucereşte înainte de a tulbura, şi pleci acasă cu răspunsuri la întrebări necunoscute, dar şi cu dileme suplimentare despre ceea ce credeai că ştii. Într-o lume plină de superlative, de maeştri şi specialişti, concertul de aseară redă demnitatea cuvintelor mari, atât de uzate şi golite de sens. Vengerov şi muzica lui te fac să simţi că trăieşti.

a

Am revenit printre pământeni (dar de primă mână!) cu Orchestra Naţională a Franţei, condusă de noul său director muzical, Cristian Măcelaru, care şi-a etalat calităţile după pauză, în două lucrări semnate de autori aparţinând aceleiaşi culturi, un contemporan de vârf şi un deja clasic: Henri Dutilleux (Mystère de l'instant) şi Maurice Ravel (binecunoscuta Suită nr. 2 din baletul Daphnis şi Chloé). Dirijorul român a câştigat deja susţinerea şi ataşamentul membrilor orchestrei, lucru vădit în colaborarea strânsă şi în reacţia promptă a acestora la gesturile precise şi energice ale baghetei. Solid reprezentată de toate compartimentele, ONF, ansamblu european de mare tradiţie, nu atinge, însă, cel puţin în prezent, nivelul celor mai importante orchestre germane şi engleze. Noua conducere muzicală deschide larg uşa viziunii unei evoluţii consistente, Cristian Măcelaru ocupând astăzi unul dintre cele mai proeminente locuri din crema dirijatului internaţional.

Aplauzele prelungite i-au convins pe dirijor şi pe concertmaistru – Sarah Nemtanu, violonistă franceză cu părinţi români – să prelungească seara muzicală cu două bisuri. Primul a continuat Bacanala lui Ravel cu aceea şi mai celebră a lui Saint-Saëns, iar al doilea a făcut deliciul publicului bucureştean, asigurând o plecare cu glezne uşoare către casă, pe ritmul Horei Mărţişorului de Grigoraş Dinicu.

Am asistat, fără îndoială, la unul din punctele culminante ale Festivalului Enescu din acest an.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite