Capela de Stat din Dreda concertează, pe 9 septembrie, la Sala Palatului

Luni, 9 septembrie, de la ora 20.00, la Sala Palatului, Capela de Stat din Dresda, condusă de Yung-Whun Chung, va avea în program lucrări de Carl Maria von Weber, George Enescu şi Johannes Brahms. Solistă va fi soprană Laura Aikin.

Text de Olga Grigorescu

Opera „Freischütz” de Carl Maria von Weber (1786–1826), compusă în 1821, este considerată prima lucrare romantică germană destinată teatrului liric. Ca director – succesiv – al operelor din Praga, Berlin şi Dresda, Weber s-a străduit să reformeze spectacolele dominate atunci de creaţia italiană, să conceapă lucrări bazate pe cântece şi legende din cultura tradiţională germană. Spiritul romantic este prezent în opera „Freischütz” nu numai prin caracterul muzicii, dar şi prin introducerea unor scene fantastice precum cea de la „Grota lupilor”, unde se fabricau gloanţele vrăjite şi unde apare chiar Samiel (diavolul), urmărind cumpărarea sufletelor celor dornici de reuşită cu orice preţ. Frământările eroului principal, tânărul vânător Max, mânat de ambiţie dar şi de iubire (căci de câştigarea concursului de vânătoare depindea căsătoria cu fata iubită), îndoielile sale în a face un pact fatal cu diavolul, se sfârşesc la Weber în mod fericit; el este iertat şi se poate căsători cu Agathe, o fiinţă pură şi credincioasă. Subiectul ne duce cu gândul la Faust, dar şi la Tannhäuser.

 Uvertura, pagină simfonică de mare forţă expresivă, concentrează chiar aceste elemente contrastante, forţele întunecate ale răului, sentimentele eroilor (de asemenea contradictorii) şi armonia vieţii locuitorilor unde se petrece acţiunea. Compozitorul pregăteşte în uvertură şi materialul tematic al operei, folosind momente ce amintesc scena întâlnirii cu diavolul, dar şi motive din aria lui Max (actul I) şi cea a Agathei (actul II).

Ilustrând în anii 1907-1908, prin al său ciclu de Şapte cântece, versurile poetului re-nascentist Clément Marot, George Enescu (1881–1955) se afilia curentului ce abia atunci se năştea, „neoclasicimul”, aducând în lumea sonoră, după încărcatul postromantism, o nouă transparenţă şi prospeţime. În ciclul alcătuit de Enescu, cântecele nu-şi continuă ideile, dar par toate înrudite ca într-o familie. Tema este dragostea privită când cu ardoare, când cu tristeţe sau resemnare, când cu şăgălnicie, persiflând-o. Se crează astfel o unitate subliniată muzical prin anumite motive ce reapar în diverse lieduri, uşor transformate, mai ales în cele cu tema „darului”. La fel, alte două cântece înrudite şi prin idee, „Tu m-ai uitat” şi „Îndureratul” vehiculează motive vădit asemănătoare, aici făcându-şi loc şi reflecţia profundă despre suferinţă şi destin. În fine, cele două cântece vesele, pline de umor, „Domnişoarelor leneşe la scris” şi „Să schimbăm vorba”, se înrudesc prin replicile scurte pe care şi le aruncă vocea şi pianul, ca două personaje. Strânsa legătură a melodicii cu intonaţia vorbirii, ritmica foarte suplă cu dese schimbări metrice, crează firescul exprimării muzicale, iar polifonia subtilă şi cadenţele modale dau un parfum arhaic, potrivit poeziei alese.

În 1964, compozitorul Theodor Grigoriu a orchestrat ciclul, după ce a urmărit cu atenţie „tuşele coloristice” din versiunea interpretativă realizată de însuşi Enescu la pian împreună cu soprana Sophie Wyss (înregistrare BBC din anul 1951).

Johannes Brahms (1833 – 1897) începe să lucreze la Simfonia a IV-a în mi minor op. 98, ultima sa lucrare de acest gen, în 1884 şi o termină abia în 1885.  Este un opus grandios şi complex, sintetizând realizările şi concepţiile sale în domeniul discursului orchestral.

Fiecare dintre cele patru mişcări ale Simfoniei în mi minor, op. 98, aduce elemente originale de gândire, de construcţie. Însăşi tema cu care se deschide prima parte surprinde prin caracterul ei melancolic, suspinat parcă, prin pauzele dintre sunetele ce coboară şi urcă neliniştit. Forma de sonată îi aduce o a doua temă mai legată şi generoasă melodic, dar între acestea există ample punţi, uneori cu motive personalizate, care transformă  caracterul discursului din liric în eroic sau profund dramatic. Materialul tematic este intens prelucrat în toate registrele orchestrei, polifonia alternează cu mari coloane acordice, iar complexitatea  ritmică sporeşte consistenţa discursului.  Glasul elegiac al cornilor, completat de fagoturi, clarinete şi flaute, deschide partea a doua cu o melodie în modul arhaic frigic. Este prima temă a unei sonate fără dezvoltare , tema secundă plină de poezie revenind violoncelelor acompaniate de figuraţiile  delicate ale viorilor. Un mare contrast vine odată cu partea a III-a, un adevărat scherzo, voios, dar masiv, impunător, în iureşul căruia se strecoară un trio scurt, cu aer pastoral. Finalul simfoniei atinge punctul cel mai impresionant şi totodată inedit în cadrul istoriei genului de până la Brahms. În această cea de a patra parte, el construieşte o mare passacaglie, formă de variaţiuni polifonice folosită în secolele XVII - XVIII, alegându-şi o temă din 8 note suitoare susţinute de ample acorduri, temă de coral folosită şi de Johann Sebastian Bach în Cantata sa nr. 150. Aceasta va apare permanent în discurs, mereu în alte înfăţişări ritmice şi culori instrumentale. Pe baza ei, Brahms ţese 30 de variaţiuni, care, grupate, pot forma şi secţiunile unei forme libere de sonată. Brahms a realizat în Simfonia a IV-a o punte peste secole legând barocul de romantism, anunţând totodată concepţii muzicale vehiculate în secolul XX.

 MARI ORCHESTRE ALE LUMII

Luni, 9 septembrie, ora 20.00                    

Sala Palatului

CAPELA DE STAT DIN DRESDA

MYUNG-WHUN CHUNG dirijor

LAURA AIKIN - soprană

Carl Maria von Weber – Uvertura operei „Freischütz”

George Enescu – Şapte cântece pe versuri de Clément Marot – orchestraţie de Theodor Grigoriu  

Johannes Brahms - Simfonia a IV-a în mi minor op. 9