CRONICĂ Globalizare şi identitate
0
Orchestra Sinfonica Nazionale della RAI, dirijată de Juraj Valčuha, a interpretat luni seară lucrări de Enescu, Glass, Ravel, Stravinski. Festivalul „George Enescu“ promovează muzica lui Enescu, aşa se ştie încă de la prima sa ediţie şi acesta a rămas unul dintre scopurile sale principale.
Cronică realizată de Mihai Cojocaru
Marile orchestre şi invitaţii de top din întreaga lume includ cel puţin o lucrare a compozitorului nostru naţional în programele de concert, iar în interviurile acordate, întrebarea „Vă place Enescu?“ e nelipsită, ca şi răspunsul prompt, întotdeauna pozitiv şi plin de admiraţie.
Poate că obişnuinţa cu o anumită concepţie asupra interpretării muzicii enesciene – ce a pornit de la compozitorul însuşi –, sentimentul familiarităţii şi îndelunga preocupare a specialiştilor români de a-i studia creaţia duc exigenţele prea departe şi fac urechea muzicală locală mai puţin flexibilă la perspectivele alogene. În orice caz, multe dintre experienţele ascultării opusurilor lui Enescu în Festival încep în curiozitate şi sfârşesc în politeţe.
ACCENTE EXCESIVE
Satisfacţia scopului atins (Enescu e în circuit!) împacă spiritele şi amână diplomatic momentul asimilării. Cam aşa au stat lucrurile şi în primul concert al Orchestrei RAI din Torino, dirijată de directorul său, Juraj Valčuha. Suita I de Enescu a dezvăluit unul dintre bizarele efecte ale globalizării: o orchestră italiană, condusă de un slovac, şi care a sunat american. Ca într-un film cu final rapid previzibil, primele măsuri din Preludiul la unison au declarat fără echivoc intenţiile interpreţilor: vigoare ofensivă, masivitate, viziune simfonică. Evocarea a făcut loc declamaţiei, iar solitudinea interiorizării s-a transformat în emfază dramatică. Pentru a-i putea înţelege bine intenţiile dintr-o lucrare a primei tinereţi, lui Enescu trebuie să-i fi parcurs întreaga operă, altfel, influenţele din perioada acumulărilor vor fi luate drept esenţialul limbajului. Orchestra a sunat intens postromantic, multicolor şi etajat, străin de ramificările care tind, dincolo de varietatea aparentă, către o unitate profundă, şi care creează acel sunet unic enescian.
În Intermède şi în Finale, gravitaţia sonoră crescândă a condus către accente metrice excesive, de dansuri câmpeneşti, care au împiedicat desfăşurarea firului epic.
VIRTUOZITATEA ANNEI ŢIFU
Cu Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră de Phillip Glass, programul a trecut la celălalt capăt al secolului XX, unul postmodern, în care toate aşteptările sunt răsturnate. În afară de numărul clasic de părţi (trei), lucrarea lui Glass nu are multe în comun cu tradiţia concertului, mai ales în ce priveşte importanţa solistului şi organizarea ideilor muzicale.
În stilul minimalist care l-a consacrat pe compozitorul american, singurul motiv principal ia aici forma unei figuri de acompaniament, care pare să pregătească intrarea unei linii melodice ce nu apare niciodată. Un alt procedeu al direcţiei fără finalitate îl reprezintă creşterile dinamice care nu se încheie pe un vârf de tensiune. Mişcarea în cerc şi monotonia voită domină un peisaj în care vioara se integrează inevitabil, absorbită de o pastă sonoră în care percuţia întăreşte senzaţia de static. Muzica împinge către abandon şi visare, dar nu se arată foarte recunoscătoare faţă de personajul principal.
În aceste condiţii, dincolo de originalitatea alegerii, Anna Ţifu nu putea părăsi scena la finalul Concertului pentru vioară fără nici un alt adaos, care să formeze o imagine mai clară asupra abilităţilor sale solistice. Astfel, deşi muzica lui Glass a durat o jumătate de oră, câştigătoarea din 2007 a Concursului Internaţional „George Enescu“ a mai adăugat o piesă de concert şi a revenit pe terenuri bătătorite – spre satisfacţia celor din sală – ieşind la rampă cu Tzigane de Maurice Ravel. Cu un sunet cald, cu grijă la detalii, Anna Ţifu s-a manifestat dezinvolt şi virtuoz, posesoare a unei indiscutabile detente solistice, care demonstrează dezvoltarea solidă a personalităţii sale artistice.
OVAŢII GENERALE
După pauză, orchestra italiană a marcat neverosimilul centenar împlinit de la premiera revoluţionarului Sacre du Printemps de Igor Stravinsky. Juraj Valčuha a redat întreaga energie a legendarei lucrări prin accente ritmice violente şi o dinamică dusă până la limitele suportabilului.
Mai puţin aplecată către dimensiunea lirică şi către surprinderea misterului ameninţător şi ancestral, viziunea dirijorului slovac a urmărit efectul imediat, cu mare succes la public, care poate fi exploatat în orchestraţia complexă, în contrastele izbitoare şi armoniile intens disonante, de care partitura abundă.
La final, ovaţiile generale au determinat o glorioasă „întoarcere acasă“ a muzicienilor, prin bisul cu uvertura la Nabucco. Potrivită ca o mănuşă, muzica lui Verdi a făcut să strălucească orchestra, evidenţiindu-i toate calităţile: expresivitate în lirism la suflători, prospeţime şi cursivitate la corzi, unitate a gestului în tutti. Cu alte cuvinte, putem fi liniştiţi: globalizarea trece, identitatea rămâne.
Se încarcă comentariile...
