Culmi de Festival: călătorie emoţionantă în viaţa şi sfârşitul Ioanei d’Arc

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Desigur că ediţia a XXIV-a a Festivalului Enescu a avut multe înălţimi, multe după-amieze, seri aşteptate cu sufletul la gură, dintr-o gamă variată de motive – iar printre cele mai aşteptate, chiar de la anunţarea programului, în urmă cu un an, a fost acest „Jeanne d’Arc au bûcher” (Ioana d’Arc pe rug), oratoriul lui Arthur Honegger, pe un libret compus de Paul Claudel.

De-atunci, de la-nceput, de când ediţia 2019 era doar pe hârtie, un nume sărea-n ochi. În ochii tuturor, nu exclusiv ai melomanilor şi eternilor împătimiţi de Festival: rolul vorbit al Ioanei d’Arc, unul dintre mai multele roluri vorbite ale oratoriului, dar, de bună seamă, rolul principal, urma să fie interpretat de o stea a cinematografiei franceze şi mondiale, câştigătoare de Oscar şi de nenumărate alte premii, o actriţă iubită, venerată, adulată.

Marion Cotillard urma să fie Ioana d’Arc, într-o producţie prezentată de Orchestra Naţională din Lille şi de directorul artistic al acesteia, dirijorul Alexandre Bloch.

Îmi amintesc şi-acum rumoarea de la conferinţa de presă din octombrie anul trecut la anunţul numelui – entuziasm, forfotă, bucurie şi planuri, deja planuri de-a se achiziţiona nepreţuitele bilete.

Preludiu pe două voci: Alexandre Bloch, Marion Cotillard

Iar Marion Cotillard a venit într-adevăr la Bucureşti, n-a fost un forfait de ultim moment, cum se mai obişnuieşte între staruri.

Iar noi ştiam că va veni – fotografii detaliate o înfăţişau repetând alături de Orchestra din Lille, înainte de a zbura spre Bucureşti.

Şi acum e 18 septembrie, cu o zi înainte de spectacol, iar Marion şi Alexandre Bloch se află în faţa noastră, a ziariştilor adunaţi într-o întâlnire matinală cu cei doi, în chiar hotelul care-i găzduieşte, o întâlnire menită să desluşească munca la oratoriul lui Honegger, să mai astâmpere din entuziasm şi curiozităţi, dar (bănuim) să şi taie din faşă orice iniţiativă individuală de-a o intervieva pe Marion.

Aşa că Marion Cotillard şi Alexandre Bloch vorbesc, împreună, un cor pe două voci, despre proiectul lor comun.

Iar noi ascultăm cu gura căscată şi cu multe zâmbete – ce călătorie frumoasă, emoţionantă, prin istoria rolului Ioanei d’Arc, interpretat de Marion în mai multe rânduri, cu mai multe orchestre, şi prin istoria (şi provocările) facerii unui spectacol care se-anunţă extraordinar.

Alexandre Bloch: „E prima dată când Orchestra Naţională din Lille e parte a Festivalului Enescu şi e o şansă extraordinară pentru orchestră să cânte această capodoperă a lui Honegger, Ioana d’Arc pe rug, cu Marion Cotillard în rolul principal. E o lucrare minunată, pentru că e o lucrare foarte poetică – Paul Claudel e autorul libretului – iar Honegger şi-a aşezat muzica, în întregime, în jurul versurilor. În această lucrare, totul, absolut totul, este legat muzical – atmosfera se creează chiar de la început”.

„Honegger a avut această idee foarte inspirată: lucrarea va fi un oratoriu, cu o durată de aproximativ o oră şi 20 de minute, dar ea nu poate avea o atmosferă întunecată de la început până la sfârşit. Aşa că unul dintre momentele mele favorite este procesul Ioanei d’Arc, judecata oamenilor – iar oamenii au fost atât de proşti, că Paul Claudel i-a făcut să apară în libret ca nişte animale. Şi se caută cineva să prezideze procesul, şi acesta va fi porcul, Porcus!, şi apoi e grefierul, sunt ceilalţi funcţionari ai tribunalului, aşa că avem măgarul şi alte animale... Şi e foarte interesant să lucrezi cu corul, cu orchestra, cu soliştii şi cu actorii şi să construieşti un sunet sarcastic pentru toată această zonă a oratoriului”.

„În plus, să construieşti toate contrastele de care lucrarea are nevoie şi, către final, să creezi impresia că povestea zboară, se împrăştie, aproape ca şi cenuşa... Muzical, aproape că simţi asta, că muzica se duce, se împrăştie în cer, în sferele înalte. De altfel, una dintre părţile mele favorite e reprezentată de ultimele cincisprezece măsuri, care, după mine, reprezintă cea mai frumoasă muzică de pe pământ. Aşa că atunci când încep să dirijez oratoriul, am în minte asta: Vom ajunge acolo!...”

„I-am spus lui Marion la repetiţie că nu e totdeauna simplu să faci muzică atunci când trebuie să colaborezi şi cu actori, pentru că sunt lucruri separate şi fiecare trebuie să-şi facă treaba sa, şi muzica cere atâta precizie, din partea instrumentiştilor, din partea mea, gestual, ca dirijor al orchestrei... Dar Marion are un simţ uriaş pentru muzică, eu interacţionez cu ea ca şi cum aş interacţiona cu un solist, nu fac gesturi diferite. E atât de simplu pentru mine, şi o plăcere”.



Marion Cotillard: „Mama mea interpretase acest rol în anii 1990 – şi prima dată când am fost eu Ioana d’Arc a fost în 2005, în Orléans, sub conducerea lui Jean-Marc Cochereau. Se apropia o aniversare a Ioanei d’Arc, aşa că el dorea să repună în scenă acest oratoriu al lui Honegger. Şi a rugat-o pe mama, care nu era disponibilă, iar mama le-a propus să mă întrebe pe mine. Iar eu o văzusem deja pe mama în acest rol, găseam că opera era absolut magnifică... şi cum eu mă folosesc mult de muzică în munca mea, pentru a declanşa anumite emoţii, pentru a mă transporta în diferite stări de spirit cerute de o scenă sau alta, propunerea aceasta corespundea cu ceva care era deja foarte viu, foarte vibrant în mine, de a putea juca pe muzică”.

„Şi aceasta e o operă pe care am avut şansa de a o însoţi, aici, acolo, cu dirijori diferiţi, cu orchestre diferite, în locuri unul mai magic decât celălalt... Am repetat ieri la Ateneu – e o sală absolut sublimă, plină de muzică şi de atâtea amintiri, ceea ce e normal pentru un teatru care găzduieşte asemenea dimensiune muzicală – aşa că sunt foarte fericită că sunt aici, fericită că pot din nou să trăiesc această experienţă a Ioanei d’Arc, această energie diferită a operei. Pentru că, desigur, opera e aceeaşi şi ne-am putea imagina că muzica e tot timpul aceeaşi, chiar dacă orchestrele şi dirijorii se schimbă, dar, în realitate, e de fiecare dată o trăire diferită. Totul e atât de misterios şi de nou de fiecare dată, că n-o să renunţ niciodată la experienţa aceasta”.

Alexandre Bloch: „Când am văzut partitura pentru prima oară, şi atâţia oameni implicaţi, bineînţeles că mi-am zis: Doamne, ce mă fac?! În plus, de regulă când fac ceva de genul aceasta, sunt acasă, la Lille, cu orchestra mea şi ştiu locul la perfecţie. Aici, la Bucureşti, la Ateneu, am mai fost acum doi sau trei ani, pentru finala Secţiunii violoncel a Concursului Enescu, deci îmi amintesc un pic sala, dar în niciun caz nu poţi să inventezi totul în avans. Aşa că a trebuit să construiesc totul ieri, când am ajuns: am înţeles cât spaţiu avem la dispoziţie, cât spaţiu ne rămâne şi putem folosi, pentru că, o să vedeţi, suntem destul de mulţi pe scenă: e un cor mare, e o orchestră mare în turneu, care nu ştie unde se află pe scenă [căci nu e acasă, în Lille – n.a.], sunt nouă solişti şi actori...”

„Genialitatea piesei constă în faptul că Ioana d’Arc spune ceva şi corul răspunde, ca un ecou – deci tot textul actorului e legat de textul cântat. La un moment dat, Ioana spune, de pildă, că se simte singură, şi imediat – imediat, dacă am ajuns acolo, noi ceilalţi! – corul va răspunde: «Nu eşti singură, nu eşti singură...». Aşadar, lucrarea conţine multe provocări care ţin de timp – şi muzica e ea însăşi o provocare”.

Marion Cotillard: „Tehnic, să fii exact la momentul potrivit în lucrare, în sincron cu toţi ceilalţi, e foarte important. Pentru că eu vreau să respect lucrarea, care e scrisă, într-adevăr, perfect. Privind înapoi, atunci când am fost prima dată Ioana d’Arc, n-am fost chiar în moment – şi nu că am fost lipsită de respect faţă de lucrare, cel puţin nu în mod conştient... – dar acum sper să fiu unde trebuie, în cea mai mare parte din timp, acum chiar înţeleg subtilităţile muzicii şi ale textului puse laolaltă. Pentru că, dacă nu eşti în moment, dacă pierzi ceva, nu numai că nu te bucuri de experienţă în mod complet, dar iei şi din plăcerea celorlalţi, a corului, a soliştilor. Pentru că aceasta e o poveste cu ecouri – un dialog între Ioana şi cor, între Ioana şi solişti, iar corul mai ales e purtătorul emoţiilor Ioanei. Aşa că oratoriul ridică mai ales provocări de ordin tehnic”.

„Emoţia nu e cel mai greu lucru de redat, fie în Edith Piaf, fie în rolul acesta. Când o lucrare e atât de bine scrisă nu ai mare lucru de făcut, trebuie doar să urmezi ce e scris. Când ai toate ingredientele – şi pentru această lucrare în particular ai muzica, şi muzica e foarte emoţională şi te poartă – ceea ce e dificil ţine de tehnică, ceea ce e dificil e să fii în moment, ceea ce e dificil e ca, dacă în timpul spectacolului nu eşti în moment, să gestionezi frustrarea de a nu fi unde trebuie, frustrarea de a nu fi suficient de bun. În plus, o lucrare de felul aceasta implică foarte mulţi oameni – şi, dacă tu eşti în întârziere, îi pui şi pe oamenii din jurul tău în situaţia de a întârzia...”

Alexandre Bloch: „...dar acesta e rolul meu, de fapt, să mă asigur că ea nu e în întârziere. Asta e treaba dirijorului, până la urmă, pentru că noi avem câte o fereastră, uneori o fereastră mică, dar tot o fereastră, care permite o flexibilitate a tempo-ului, aşa încât să pot face mai mult loc pentru emoţie...”

Marion Cotillard: „Cât despre ce e mai dificil, să o interpretez pe Edith Piaf sau pe Ioana d’Arc, nu cred că pot să răspund la această întrebare. Pentru că întâmpini dificultăţi în fiecare poveste pe care o spui, că e pe o scenă sau că e într-un film. Dar ceea ce e interesant legat de dificultăţi e că dacă te scufunzi în ele, acolo e inima poveştii”.

Iar noi aşteptăm cu nerăbdare, cu emoţie deja, „inima” poveştii pe care Orchestra Naţională din Lille, Corul Filarmonicii „George Enescu”, Corul de Copii Radio, Alexandre Bloch, Marion Cotillard alături de ceilalţi solişti şi actori – Georges Gay, Hélène Guilmette, Gabrielle Philiponet, Marie Karall, Cornel Frey, Philippe-Nicolas Martin, Mathias Zakhar, Corentin Hot – sunt pregătiţi să o spună, o zi mai târziu, pe scena Ateneului Român.

„Fille de Dieu, va! va! va!”

E 19 septembrie după amiază şi suntem toţi ochi şi urechi – şi, în primă fază, mai ales ochi pe scena din faţa noastră, doldora până la refuz de instrumentiştii Orchestrei Naţionale din Lille.

E forfotă, da, pe măsura aşteptărilor – dar, contrar aglomeraţiei din alte după amieze şi seri de Festival la Ateneu, când sunt multe scaune în plus şi oameni în picioare şi pe scări, acum e un aer cu totul distinct: culoarele dintre rânduri sunt largi şi primitoare (şi parcă le vezi pentru prima oară în toată lăţimea), avanscenele sunt goale (şi poartă în ele stative), spaţiile din lateralele scenei nu sunt nici ele pline cu amatori de spectacole enesciene, studenţi la Conservator, viori şi alte instrumente muzicale în carcase ş.a.

E un foarte aparte sentiment de curăţenie deplină în Sala Mare a Ateneului Român. Aproape ca bluza albă, largă, pătrăţoasă, cu mâneci asimetrice, pe care o poartă Marion atunci când vine, ai senzaţia, chiar din mijlocul spectatorilor, alături de Georges Gay (interpretul celuilalt rol principal vorbit, Fratele Dominique), şi se aşază pe scenă, cu faţa către public, cu spatele la orchestră, sub braţul stâng, deschis în aer, al lui Alexandre Bloch.

Şi aceasta e în sine o imagine aproape cinematografică, cei doi sub deschiderea generoasă a braţului aflat în continuă mişcare – şi sub protecţia dirijorului deopotrivă.



Şi înţelegi acum de ce sunt atâtea zone eliberate de spectatori potenţiali în Sala Mare – Alexandre Bloch a avut nevoie de toate spaţiile disponibile pentru a-şi plasa povestitorii: Ioana d’Arc şi Fratele Dominique vin din spatele sălii, pe culoarul dintre rânduri, Catherine şi Marguerite cântă în loja din dreapta scenei, Fecioara Maria e o voce care vine din spate, tot pe culoar, iar Porcus, ei bine, Porcus, Lordul Osânză, cel care prezidează judecata, cântă la doi paşi în faţa ta, pe treptele mici dinspre scenă.

Imagine indisponibilă
Imagine indisponibilă

Aprodul, heraldul sunt ba în faţă, ba în stânga, unde se desfăşoară, mimat, şi jocul de cărţi al valeţilor, când i se hotărăşte soarta Ioanei d’Arc, în libretul închipuit de Paul Claudel.

Şi corul, plasat în spatele orchestrei, corul de adulţi, corul de copii, cântă, cântă, iar ţie ţi se încreţeşte pielea şi ţi se umezesc palmele de emoţie.

„De foc trebuie să moară!”

Hotărât lucru: e un spectacol total acest „Jeanne d’Arc au bûcher”, ultimele momente din viaţa Ioanei d’Arc, rememorate de ea însăşi, alături de Fratele Dominique, atunci când se află deja pe rug, înainte ca focul s-o ia în stăpânire şi s-o mistuie.

Sunt 11 scene, tablouri, frânturi din viaţa fetei – Vocile din cer; Cartea; Vocile de pe pământ; Ioana este aruncată fiarelor; Ioana la locul execuţiei; Regii sau despre născocirea jocului de cărţi; Catherine şi Marguerite; Regele porneşte către Reims; Sabia Ioanei; Trimazo; Arderea Ioanei d’Arc –, o călătorie căreia îi suntem martori cu mâinile încleştate, şi aflaţi cu totul în puterea orchestrei, a dirijorului, a soliştilor (Porcus, interpretat de Cornel Frey, e excepţional), dar mai cu seamă subjugaţi de prezenţa ei, a Ioanei d’Arc, interpretată magnific – până la ultimul şi cel mai mic detaliu, până la firele de păr strânse cuminte la spate, într-un coc de şcolăriţă – de Marion Cotillard.

Imagine indisponibilă
Imagine indisponibilă
Imagine indisponibilă

Căci Marion cucereşte cu naturaleţea, cu diafanul prezenţei ei, cu toată avalanşa de trăiri redate magistral – de la fata înspăimântată de moarte („Nu vreau să mor! Mi-e frică!”), care nu înţelege ce i se întâmplă, de ce i se întâmplă, care trece prin tot grotescul simulacrului de proces, care ascultă ce i se impută de către corul pe mai multe voci din spate, puternic, cutremurător („Să fie blestemată! Să fie blestemată! Să fie blestemată! Ioana! Ioana! Ioana! Eretică! Vrăjitoare! Apostată!”), la aceea care înţelege şi-şi aceptă soarta prin puterea credinţei, a dragostei.

„Bucuria este cea mai puternică! Iubirea este cea mai puternică! Dumnezeu este cel mai puternic!”

E atâta forţă, atâta putere în Ioana d’Arc, şi atâta candoare, atâta gingăşie în interpretarea propusă de Marion Cotillard, că-ţi vine să te ridici şi s-o îmbrăţişezi pe fata aceea care strigă, urlă, şopteşte, îşi vorbeşte sieşi, vocilor, corului, cântă un cântecel:

„Un petit brin de vot’farin
un petit œuf de vot’gélin
Une petite larme pour Jeanne
Une petite prière pour Jeanne
Une petite pensée pour Jeanne
C’est pas pour boire ni pour manger
c’est pour aider avoir un joli cierge
pour y lumer la Sainte Vierge

C’est moi qui vais faire le joli cierge”



Şi nu e mai multă emoţie şi diafan decât în cântecelul acesta şi în pasajul acela pe care-l murmură Marion, cu lacrimi care curg pe obraz, cu o voce şoptită, aproape ca o incantaţie.

[Iar noi îl redăm în franceză, în versurile originale ale lui Paul Claudel, căci oratoriul acesta este, ştiţi deja, o poezie.]

„Quand il fait bien froid en hiver et que le froid et la gelée resserrent tout et on dirait que tout est mort et les gens sont morts de froid et il y a de la neige sur tout comme un drap comme une cuirasse et on croit que tout est mort et que tout est fini...

[Iarna, atunci când frigul şi îngheţul sugrumă întreaga lume şi ai crede că totul e mort, şi chiar şi oamenii au murit, atunci când gheaţa acoperă lumea precum o platoşă... şi totul pare mort...]

On croit que tout est fini mais alors il y a un rouge-gorge qui se met à chanter...

[Totul pare pierdut, dar apoi un măcăleandru începe să cânte...]

Il y a un mauvais petit vent venu d’on ne sait où qui se met à souffler! Il y a une certaine petite pluie fine qui se met à tomber sur vous. Et alors le temps de fermer les yeux et de compter jusqu’à trois et tout est changé! Le temps de compter jusqu’à quatre et tout est changé! Tout est blanc! tout est rose! tout est vert! ...

[O adiere jucăuşă apare de nicăieri. Te acoperă o ploaie călduţă şi blândă. Abia ai timp să îţi închizi ochii şi să numeri până la trei că deja totul s-a schimbat. Abia ai timp să numeri până la patru şi deja totul este diferit. Totul e alb, totul e roz, totul e verde! ...]

Et quand Jeanne au mois de mai monte sur son cheval de bataille, il faudrait qu’il soit bien malin celui qui empêcherait toute la France de partir. Les entends-tu ces chaînes de tous les côtés qui éclatent et qui cassent? Ah! ces chaînes que j’ai aux mains, elles me font rire! Je ne les aurai mie toujours! On a vu ce que Jeanne peut faire avec une épée. La comprends-tu maintenant, cette épée que Saint Michel m’a donnée? Cette épée! Cette claire épée!

Elle ne s’appelle pas la haine, elle s’appelle l’amour!


[Ar trebui să fie foarte isteţ omul care ar îndrăzni să le interzică tuturor războinicilor Franţei să pornească la război atunci când Ioana, în luna mai, încecă pe calul de război. Ascultă cum lanţurile se crapă şi se frâng! Nu pot decât să râd de Lanţurile cu care m-au încătuşat. Nu voi fi legată pentru totdeauna. Au văzut ce poate Ioana să facă atunci când are o sabie. Pricepi acum că sabia am primit-o de la Sfântul Mihail?

Numele acestei săbii învăpăiate este Iubirea, nu Vrajba.]

Imagine indisponibilă
Imagine indisponibilă
Imagine indisponibilă

Şi-apoi, când Ioana se transformă ea însăşi într-o lumânare la picioarele Fecioarei Maria (ce frumoasă, semnificativă metaforă), iar Fecioara cântă în dreapta scenei („Primesc această flacără imaculată”), atunci când înţelegi că totul se sfârşeşte cu această imagine, cu corul care cântă acum „Ioana, Ioana, nu eşti singură”, iar Ioana devine, prin moarte, „flacăra fierbinte din inima Franţei”, eşti peste măsură de emoţionat şi tragi adânc aer în piept, de câteva ori chiar, ca să-ţi revii.

Ce călătorie intensă, emoţionantă, acaparatoare în istorie, în sfârşitul Ioanei d’Arc – o oră şi 20 de minute care au trecut ca o clipă.

Şi Alexandre Bloch o îmbrăţişează pe Marion, aşa se face trecerea din poveste în real, iar noi aplaudăm din toţi rărunchii.

Şi dacă ne-ar privi cineva de sus, de la înălţimea cupolei, n-ar şti să deosebească forma, contururile orchestrei, ale soliştilor şi corului de marea emoţionată de oameni în picioare.

Şi asta pentru că acum, la final, când totul s-a sfârşit, nu sunt graniţe, nu sunt contururi, într-atat de aproape suntem unii de alţii – cei din primele rânduri sunt literalmente faţă în faţă cu soliştii.

Câteva sute de oameni care s-au aflat, pentru o oră care a părut o clipă, în aceeaşi poveste.



Imagine indisponibilă
Imagine indisponibilă
Imagine indisponibilă

Şi dirijorul, cu braţele în aer, ne îmbrăţişează; într-o imagine în oglindă, Marion îmbrăţişează orchestra şi corul, şi inimi mari, bucuroase, se plimbă de colo până colo, într-un schimb de emoţii care ne-a făcut pe toţi mai bogaţi.

Şi nu te înduri să ieşi din sală – nu vrei să rupi magia, povestea, firul – şi nu se îndură să plece nici saxofoniştii care-şi fac o fotografie, pe scenă, în acest templu al sunetului care e Ateneul Român.

Şi-atunci când, în sfârşit, părăseşti sala cu scaune roşii, iei cu tine imaginea unei fetiţe, în bluză albă, largă, pătrăţoasă, cu părul prins la spate şi cu un fir de floarea soarelui în braţe, dăruit de-o spectatoare.

„Et alors le temps de fermer les yeux et de compter jusqu’à trois et tout est changé! Le temps de compter jusqu’à quatre et tout est changé! Tout est blanc! tout est rose! tout est vert!”

[Minunate fotografii de Andrei Gîndac/George Enescu Festival]

Poveştile muzicale ale ediţiei 2019:

De ziua lui Enescu
A început Luna Enescu
Petrenko. Kirill Petrenko
Muzicanţii din Berlin
Jurowski şi Enescu: declaraţie de dragoste

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite