David Grimal şi Ştefan Şimonca-Opriţa, în seria Recitaluri şi concerte camerale

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Concertul cu David Grimal şi Ştefan Şimonca-Opriţa va avea loc duminică, 8 septembrie, de la ora 11.00, în Sala Auditorium.

Text de  Olga Grigorescu

Primele decenii ale secolului al XX-lea au deschis artiştilor gustul pentru cultura exotică, pentru folclorul autentic, iar cunoaşterea acestora a constituit pentru ei o sursă de înnoire a inspiraţiei, ca şi a limbajelor folosite. 

Maurice Ravel (1875–1937) a fost şi el fascinat de muzica populară, nu numai franceză, ci şi de cea spaniolă, grecească, italiană, evreiască, sau din Madagascar. În 1922, într-un concert la Londra, el a ascultat-o pe celebra violonistă maghiară Jelly d’Arany, nepoata lui Joseph Joachim. Ea i-a cântat apoi lui Ravel piese lăutăreşti cu deosebită virtuozitate, inspirându-l să compună o rapsodie pe care a numit-o „Tzigane”,  „o piesă scurtă de diabolică  dificultate” după cum chiar el a caracterizat-o. Abia în 1924 a fost gata lucrarea, iniţial pentru vioară şi pian, mai apoi orchestrată.

O temă tipică apare chiar în lungul preludiu al viorii de la începutul lucrării, temă care va fi înflorită, dinamizată, devenind mai patetică sau mai lirică. Odată cu intrarea pianului, vom auzi ample acompaniamente acordice, ostinato-uri sau formule arpegiate, care sugerează sonorităţile ţambalului. Ritmul înfocat de dans ia locul temei lirice şi piesa culminează cu efecte violonistice spectaculoase.

Ravel a fost de asemenea atras de muzica de jazz pe care a auzit-o în cafenelele din Paris, apreciind fantezia armonică şi improvizatorică,virtuozitatea interpreţilor. Influenţa jazzului se va simţi în mai multe lucrări ale lui Ravel, dar mai ales în Sonata a doua în Sol major pentru vioară şi pian (prima sonată din 1897 rămăsese neterminată, într-o singură mişcare). Prezentată în primă audiţie în 1927 la sala Érard din Paris, lucrarea i-a avut ca interpreţi pe George Enescu la vioară şi pe compozitorul însuşi la pian.

Dacă în Allegretto, tema viorii este lirică, pastorală, cu nuanţe modale, chiar pentatonice, evoluţia pianului este mai sacadată, cu elemente de jazz care vor deveni evidente în partea a doua, purtând chiar titlul de Blues. Aici, auzim alunecări languroase de sunete, acorduri placate, ritmuri sincopate, cărora Ravel le creează armonii bitonale şi efecte coloristice speciale. Ultima parte, Allegro, dă viorii un rol de mare dinamism, un perpetuum mobile strălucitor, readucând în final şi motive din celelalte mişcări.

În 1940, doi ani după ce compusese cea de a 3-a suită simfonică, „Săteasca“, George Enescu (1881-1955) se lasă din nou furat de amintirea ţinuturilor natale, scriind suita op. 28 „Impresii din copilărie” pentru vioară şi pian. Sunt zece tablouri muzicale de o mare sugestivitate pictural-poetică ce evocă imagini din natură, dar şi figuri emblematice, precum virtuozul popular al viorii – lăutarul –, sau umilul cerşetor. În universul copilului răsună un cântec de leagăn simplu şi cald, ciripitul păsării din colivie (genial realizat de efectele viorii) peste care se suprapune glasul mecanic al cucului din orologiu, apoi ţârâitul delicat al greierului, cursul fluid al pârâului, raza misterioasă şi rece a lunii, vuietul vântului şi al furtunii. În final, totul se amalgamează (motivele de pe parcursul suitei revin transfigurate aici) spre a construi viziunea unei noi zile luminoase, optimiste.
În aceiaşi atmosferă de melancolie în care Enescu reface parcă liniile unduioase şi capricioase ale unei cântări populare româneşti, ne apare şi piesa „Andantino malinconico”, datată 1 mai 1951. Compozitorul a lăsat-o în manuscris (descoperit în arhiva Muzeului „George Enescu” de violonistul Sherban Lupu) şi i-a pus titlul „Morceau de déchiffrage” deoarece trebuia să fie probă de „citire la prima vedere” la Conservatorul din Paris. Scriitura este complexă, aparţinând ultimei perioade de creaţie enesciene, o scriitură plină de cromatisme, enarmonii, multiple indicaţii de expresie, de agogică.

Capodoperă enesciană recunoscută este însă Sonata a III-a op. 25 „în caracter popular românesc” compusă în anul 1926. Originalitatea absolută a limbajului vine mai ales din construcţia temelor într-un stil aparent improvizatoric, bazat pe înlănţuirea mai multor scurte motive ca în cântul practicat de lăutari, notate de Enescu minuţios (cu apogiaturi, glissandi, variate trăsături de arcuş, sferturi de ton) şi din suportul armonic adecvat al pianului plin de elemente modale, sugerând uneori ţambalul. Aceste elemente care solicită virtuozitatea ambelor instrumente sunt încadrate abil în formele tradiţionale: sonata în prima parte, liedul în cea de a doua, rondoul în final. În mişcarea de început a sonatei găsim esenţa muzicii populare româneşti cu un fascinant balans între cântecul nostalgic şi ritmurile dansante. În nocturna bucolică, partea lentă, se aud parcă şi cânturi de păsări, ambianţa poetică trecând brusc apoi într-un tablou aproape tragic ce se va însenina abia în coda. Ultima parte debutează în vervă, cu o temă de joc, refrenul, transfigurat la fiecare reluare.
                                                                                                                                

RECITALURI ŞI CONCERTE CAMERALE

Duminică, 8 septembrie     ora 11.00     
Sala Auditorium

DAVID GRIMAL ŞI ŞTEFAN ŞIMONCA-OPRIŢA
GRIGOR ASMARYAN pian

Maurice Ravel – Rapsodia „Tzigane”
George Enescu – Suita „Impresii din copilărie” op. 28
              ŞTEFAN ŞIMONCA-OPRIŢA vioară
George Enescu – Andantino Malinconico
Maurice Ravel – Sonata nr. 2 în Sol major pentru vioară şi pian
George Enescu – Sonata a III-a în la minor pentru pian şi vioară op. 25, „în caracter popular românesc”

 DAVID GRIMAL vioară

Showbiz



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite