1 septembrie – Festivalul debutează fabulos! Barenboim, în româneşte, spre sala care îl ovaţiona: ”Festivalul Enescu, în veci!”.

0
Publicat:
Ultima actualizare:
barenboim

La Bucureşti, Festivalul Enescu nu se dezminte. A început cu doi mari muzicieni care au ridicat sala în picioare. Admiraţia pe care publicul o are pentru Barenboim e depăşită doar de afecţiunea pe care o simte pentru Radu Lupu.

1.Debutul Festivalului a avut loc într-un context mediatic aproape extatic. Encomioanele din toate direcţiile la adresa celor doi protagonişti ai primei seri, Daniel Barenboim şi  Radu Lupu, nu au avut limite în ultimele zile. Pe bună dreptate! M-am bucurat mult să văd în toată presa noastră articole despre cei doi, care mai de care mai experte (efortul absolut lăudabil al fiecărui autor de a se documenta era vizibil). E un salt imens spre bine! Cînd a venit acum doi ani la Festivalul Enescu, tot cu Staatskapelle (a cîntat, atunci, absolut fabulos Mozart şi Bruckner), primirea mediatică a fost ceva mai limitată şi cînd a venit pentru prima dată la Festival, acum vreo 12 ani, cu Chicago Symphony, aproape nimeni în presa generalistă – cît o fi fost ea de quality – nu prea ştia cine e Barenboim deşi, în lume, era deja un superstar.  Astăzi, toată lumea românească ştie cine e Barenboim şi care îi este valoarea. Excelent! Aşadar, e greu să mai adaugi ceva la cele scrise deja despre cei doi sau despre excelenta orchestră Staatskapelle din Berlin. Şi, mă grăbesc să adaug, fiecare rînd laudativ e bine meritat.

2.Înainte de a comenta ceea ce s-a întîmplat în sala Palatului la debutul Festivalului, aş vrea să mai mărturisesc o excelentă impresie: publicul. A fost cald, receptiv, atent, cunoscător. Nu s-a mai tuşit în micile pauze dintre mişcări ca la sanatoriul TBC, nu s-au mai auzit telefoane mobile, iar numărul celor care au venit după începerea concertului forfotind să-şi caute locul s-a diminuat spre zero. Eu, unul, nu fac un mare caz dacă se aplaudă între mişcări. Ştiu că pentru mulţi e un păcat strigător la cer, dar mie nu mi se pare că este o greşeală atît de mare de ”protocol” pe cît se zice. Totuşi, m-am bucurat să văd cît de disciplinaţi au fost spectatorii în privinţa asta: practic nimeni nu a mai aplaudat înainte ca lucrarea interpretată să se încheie. Şi cînd a venit momentul aplauzelor, generozitatea publicului a fost copleşitoare. Aşa se face că publicul a primit ceea ce dorea, trofeul său, encore-ul: Radu Lupu ne-a lăsat să privim puţin orizontul fascinant al interpretării pe care o dă Sonatei ”Patetica”, cîntînd mişcarea a II-a din ea, iar Staatskapelle a răspuns aplauzelor care nu se mai terminau cu două momente: Sibelius (Vals trist) şi Ceaikovski (Poloneza din Evgheni Oneghin).

3. Şi acum, despre ceea ce s-a petrecut pe scenă. Mai întîi, cred că presa românească de mîine ar trebui să se deschidă cu această ştire: ”Duminică seara, pe scena celui mai important fenomen cultural românesc, ameninţat cu diluţia, dacă nu cumva direct cu dispariţia, cel mai important muzician al lumii, Daniel Barenboim, a rostit în limba română, către  publicul bucureştean care îl ovaţiona: ”Festivalul George Enescu, în veci!” Mă tem, însă, că presa românească e prea îngustă ca să înţeleagă de ce marele muzician a rostit aceste cuvinte. Cine ştie, unii le-or fi luat drept compliment. Motivul e simplu: zvonul că Festivalul se va redimensiona spre a (re)deveni modest şi provincial, ca să coste puţintel, sau chiar că nu va mai avea loc, a ajuns şi la urechile lui. Nu vreau să intru în acest subiect – am făcut-o acum cîteva luni în ”Dilema Veche” – pentru simplul motiv că nu vreau deloc, absolut deloc să fac politică aici. Şi, dacă intru în acest subiect, sînt forţat să mă refer la acest ministru al culturii, la acest prim-ministru şi, în general, la aceşti băieţi care decid ce se face cu bugetul public. N-o fac. Mă mărginesc, doar, să relatez gestul lui Barenboim.

4. În deschiderea Festivalului, se ştie deja, avem prin tradiţie o piesă enesciană. De data aceasta, Staatskapelle cu Barenboim au executat a doua rapsodie. Corect, prudent aş zice, mergînd direct pe ceea ce reuşeşte întotdeauna marilor artişti: simplitatea. În paranteză fie spus, am mai avut ocazia să ascult orchestre străine de prestigiu cîntînd rapsodiile lui Enescu. De pildă, se poate lesne găsi pe youtube interpretarea primei rapsodii de către faimoasa Berliner Philarmoniker sub bagheta nu mai puţin faimosului Mariss Jasons. Jenant! Rapsodia 1 a devenit, în interpetarea celei mai bune orchestre din istoria ştiută a muzicii, un fel de marş zglobiu, cînd mai tare (şi atunci era un fel de nebunie sacadată),  cînd mai încet (şi atunci era ceva siropos şi molatec-zîmbăreţ). În general, rapsodiile, ”păcatele tinereţii” lui Enescu, prind greu la orchestrele străine cu dirijori neromâni. Sigur că noi avem, Slavă Domnului, excelente tălmăciri ale iubitelor compoziţii enesciene. Şi nu mă refer doar la versiunile iconice  ale unor Sergiu Celibidache, Sergiu Comissiona ori, mai înaintea lor, George Georgescu, ci şi la unele versiuni mai aproape de noi, cum ar fi cele ale lui Horia Andreescu sau Cristian Mandeal. Fără să cad în clişeul idiot ”românii cîntă cel mai bine Enescu”, aştept în continuare o orchestră străină cu un dirijor străin care să mă uimească interpretînd una dintre rapsodiile enesciene.

4. Concertul IV de Beethoven nu cred că a fost vreodată cîntat mai bine în România! Cuplajul Radu Lupu – Daniel Barenboim a fost divin. Radu Lupu are darul de a te duce, prin sunetul său, pe o cale hipnotică, spre o linişte interioară în care întregul uman se oferă spre contemplaţie. Acum vreo 12 ani, cănd l-am ascultat prima oară live undeva în America, am avut exact aceeaşi experienţă. Radu Lupu e un geniu al pianului! E unic! Cum de un pianist atît de romantic în temperament poate fi aproape mistic în efect, nu ştiu. E ceva ce ţine de miracol. În cel de-al patrulea concert beethovenian, Radu Lupu a găsit cea mai nobilă cale spre intenţia compozitorului care, se ştie, cu acest concert, inaugurează o nouă fază în gîndirea relaţiei dintre pian şi orchestră. M-a topit pur şi simplu cadenţa din prima parte a concertului – Beethoven nu a vrut nici un fel de retorică strălucitoare ori de solistică briliantă în acest concert.  Radu Lupu a reuşit să tempereze brianţa cu melancolie într-un fel cum eu nu am mai auzit.

5.Simfonia a 2-a a lui Elgar este ca o muzică de film. Frumoasă în sine, extrem de expresivă, plină de culori şi intenţii – se pretează de minune unei dramaturgii, fără, însă, să conţină în ea o epică evidentă. Compozitorul spunea că în această simfonie e strîns tot ce i s-a întîmplat lui într-un anumit interval de timp: călătorii, întîlniri plăcute şi neplăcute, veşti bune şi rele, lucru şi trîndăvie, visare şi acţiune, în fine, de toate. O muzică care nu povesteşte ceva neapărat, dar care ajută de minune o poveste victoriană, de pildă. Născut şi crescut în Anglia victoriană, Elgar va duce cu el toată viaţa tipul de sensibilitate al acelei epoci. Muzica lui cîştigă enorm dacă e inteligent interpretată. Orchestra Staatskapelle condusă de Barenboim a interpretat uimitor acest op. Au găsit în partitură articulaţiile unui discurs convingător şi au spus povestea care lipseşte compoziţiei, integrînd-o prin interpretarea plină de energie şi imaginaţie. În asemenea creaţii se vădeşte marea orchestră. Iar Staatskapelle este o mare orchestră.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite