Despre Festival, cu bucurie (2): o simfonie a musculaturii şi Bucureştiul, oraş al contrastelor

Desigur, Yuja Wang şi Pittsburgh Symphony Orchestra sunt departe de Bucureşti acum: au dat, într-o săptămână şi ceva, alte cinci reprezentaţii, la Paris, Dusseldorf, Frankfurt, Lucerna şi Bonn. Eu, în schimb, n-am uitat încă spectacolul lor din 3 septembrie, din cadrul Festivalului Enescu: spatele gol al Yujei, într-o autentică simfonie a grupelor de muşchi puse în mişcare de degetele ei pe clape.

Şi n-o să uit prea curând nici plecăciunile ei numeroase, la aproape 180 de grade – dezarticulate, le-au spus unii, adorabile, le spun eu; plecăciuni, însemn al culturii în care s-a născut.

A fost o minune colorată această Yuja Wang în festival, o pianistă aparent firavă, dar cât de plină de vitalitate şi de forţă, într-o rochie scurtă şi strâmtă, de un portocaliu cald, roşiatic. Iar la Bucureşti, Yuja a interpretat un „şlagăr”: Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Piotr Ilici Ceaikovski; acel concert despre care povestea – într-un interviu pentru ziarul Festivalului – că e prima lucrare de Ceaikovski pe care a ascultat-o vreodată; dar pe care a evitat să o înveţe în adolescenţă. A înţeles mai târziu poezia somptuoasă a concertului pe care-l numeşte „o plimbare prin secolul al XIX-lea” şi l-a cântat prima dată cu Filarmonica din Sankt Petersburg.

La Bucureşti, Yuja a fost o apariţie, să ne-nţelegem; şi au fost destui cei care au cârcotit la adresa rochiei scurte, fără spate – dar mie tocmai rochia asta mi-a oferit prilejul să studiez, cu ochi uimiţi şi cu atenţie, ce muşchi ai spatelui mobilizează cântatul la pian; iar peste câteva zile, cu aceiaşi ochi uimiţi voi studia efectele viorii prinţesei scandinave Vilde Frang asupra aceleaşi musculaturi. Hmm, cred c-ar fi trebuit să vă avertizez: aceasta nu e o cronică muzicală, ci un mănunchi de impresii bucuroase – o altă formă, fie ea naivă, de-a te apropia de Festival.

Un lucru e cert: bucata muzicală de Ceaikovski şi interpretarea Yujei au fost primite cu entuziasm – şi în cheia asta o să citesc şi aplauzele de după prima parte a concertului, care au stârnit priviri încruntate în sală, printre cunoscători, dar şi un zâmbet vesel, complice, între Yuja Wang şi dirijorul Manfred Honeck. Şi tot în pauza de respiro dintre părţi, degetele Yujei s-au plimbat încolo şi încoace pe marginea rochiei portocalii, un fel de recapitulare a ceea ce urma. La final, într-o mare de aplauze, pianista a făcut în repetate rânduri slalom printre instrumentişti, pe pantofii ei înalţi şi argintii; şi a oferit drept bis un vals de Chopin. La triumful Yujei, doi violonişti asiatici din orchestră, un el şi o ea, aflaţi în faţa mea, au zâmbit cu toată faţa; iar mie mi s-a întins bucuria până la urechi: cu-adevărat a început Festivalul!

Despre festival, cu bucurie (1): intrebarea Luizei

Flautistă din Orchestra Simfonică din Pittsburgh, despre Sala Palatului: „E cu totul potrivit că în sala aceasta vom cânta Simfonia nr. V a lui Şostakovici”

Partea a doua a spectacolului – Simfonia a V-a în re minor de Dmitri Şostakovici – a fost cu totul altceva; şi a scos cu-adevărat în evidenţă magistrala Orchestră Simfonică din Pittsburgh, dirijată de austriacul Manfred Honeck. E o construcţie paradoxală această simfonie: propaganda oficială comunistă a interpretat-o în cheie veselă, înălţătoare, triumfalistă; însă compozitorul, supus anatemei Partidului Comunist, a oferit cheia corectă de receptare în Memoriile sale: „Niciodată nu mi-am considerat finalurile ca triumfale, căci cum puteau fi ele triumfale? Eu cred că este limpede pentru fiecare ce se petrece în Simfonia a V-a. Bucuria este forţată, mimată din teamă, ca aceea din Boris Godunov. Este ca şi cum cineva te-ar lovi cu un ciomag spunându-ţi trebuie să te bucuri, trebuie să te bucuri şi tu te ridici tremurând şi mergi înainte mormăind; trebuie să mă bucur, trebuie să mă bucur. Ce fel de apoteoză este asta? Trebuie să fii complet surd să nu înţelegi”.

Interesant e că instrumentiştii Orchestrei Simfonice din Pittsburgh au făcut imediat legătura între această lucrare a lui Şostakovici şi sala care a găzduit spectacolul, Sala Palatului; înţelegi amănuntul ăsta din notiţa postată pe blogul orchestrei de flautista Lorna McGhee, chiar înainte de concert. Iată: „Aceasta e a treia noapte pe care o petrecem la Bucureşti. Deseară vom cânta, ca parte a Festivalului Enescu, în impozanta Sală a Palatului. Interiorul sălii a fost conceput în perioada comunistă – şi s-a păstrat neschimbat până astăzi. E o sală imensă, de aproximativ 4.000 de locuri, şi are şi un balcon special, adăpostit sub balconul principal, unde îţi imaginezi că stăteau mai-marii partidului şi apropiaţii lor. E cu totul potrivit că în sala aceasta vom cânta Simfonia nr. V a lui Şostakovici, scrisă, aparent, pentru a linişti autorităţile comuniste, dar oferind în realitate o critică amară şi ascuţită a acestora”.

Prima vizită la Bucureşti a orchestrei americane; câteva reacţii

Recunosc: m-am angajat într-o activitate de spionaj. Am vrut să ştiu ce-au mai făcut Yuja Wang şi Orchestra Simfonică din Pittsburgh după plecarea din Bucureşti. Aşa am aflat c-au trecut prin Paris, Dusseldorf, Frankfurt şi Lucerna; iar acum se află la Bonn. Şi tot în acest proces de documentare am identificat, pe blogul oficial al orchestrei, pe care scriu adesea instrumentiştii, câteva povestioare despre zilele petrecute la Bucureşti; prima vizită a orchestrei în România. V-am citat mai sus un fragment semnificativ din notiţa flautistei Lorna McGhee. Şi pentru că sunt un cititor curios – şi-mi imaginez că mai sunt şi alţii asemenea mie – perseverez în a aduce în prim-plan alte câteva fragmente din povestioara ei; mi se par relevante pentru modul în care a fost receptat oraşul-gazdă de cei care i-au fost oaspeţi fie şi numai pentru câteva zile.

Contradicţiile oraşului, „măslina pe scobitoare” şi piaţa din care a plecat Ceauşescu cu elicopterul

Lorna McGhee: „Plimbându-te prin Bucureşti ai impresia că dai nas în nas cu istoria la fiecare colţ. Oraşul găzduieşte clădiri frumoase din perioada Art Nouveau, Art Deco, La Belle Époque, dar şi mai multe clădiri vechi neobişnuite, care par să arate influenţe orientale ale Imperiului Otoman timpuriu. Ies în evidenţă mai cu seamă numeroasele biserici ortodoxe, mici şi frumoase, cu icoane opulente şi fresce acoperind fiecare metru pătrat al spaţiului interior. Sunt multe contradicţii în acest oraş – unele dintre cele mai frumoase clădiri vechi sunt în ruină, cu buruieni şi chiar copaci ieşind prin acoperiş. (...) Deşi Ceauşescu a demolat mare parte din oraşul vechi, se restaurează intens ce a rămas.

Piaţa din spatele Sălii Palatului conţine o sculptură imensă, comemorând revoluţia din 1989: obeliscul său străpunge inima vechiului regim. A fost, se pare, un design care a stârnit controverse, unii dintre localnici privind monumentul ca pe «o măslină pe o scobitoare». Cel mai interesant lucru legat de această piaţă pe care o traversăm mergând spre sala de spectacole e că ea reprezintă locul din care Ceauşescu a fost luat cu elicopterul în timpul revoluţiei. Cel mai deranjant e să vezi însă magazine ca Gucci sau Max Mara, în vreme ce, la doar câteva blocuri distanţă, sunt copii care dorm pe stradă.

Ieri [n.a. – 2 septembrie], câţiva membri ai orchestrei noastre au participat la un concert alături de tineri muzicieni locali, majoritatea acestora cântând în Orchestra Radio sau în Filarmonica Enescu. A fost plăcut să avem şansa de a ne întâlni cu muzicieni români şi de a afla cum e viaţa lor aici. E aici mai cu seamă o puternică tradiţie violonistică.

George Enescu – în onoarea căruia a fost instaurat festivalul – a fost unul dintre cei mai mari violonişti ai tuturor timpurilor. El e cunoscut acum probabil mai cu seamă drept compozitor, dar dacă aveţi şansa de a asculta înregistrări ale sale la vioară veţi înţelege cât de sensibil era. A fost şi mentorul lui Yehudi Menuhin.

Am vizitat astăzi Muzeul Enescu, dar şi Muzeul Satului, care, trebuie să recunosc, se află de acum între muzeele mele favorite din întreaga lume: atâta măiestrie artistică în modul tradiţional de viaţă – obiecte uzuale splendid şlefuite, atâta atenţie la detalii – frumoase broderii, tapiţerii, cusături... A fost o încântare pentru ochi.

Cum mă aflu la doar o oră şi jumătate de distanţă de concert, ar trebui să închei acum! Par să fie atât de multe lucruri de spus, dar acestea vor trebui să aştepte până data viitoare... mâine, spre Paris”.

„Festivalul e numit astfel după marele compozitor şi violonist român George Enescu, care e un fel de erou naţional aici”

La rândul său, concertmaistrul Noah Bendix-Balgley a inserat pe acelaşi blog al orchestrei istoria zilei care a precedat concertul – zi petrecută în întregime explorând oraşul-gazdă:

„Aceasta e prima dată când Orchestra Simfonică din Pittsburgh vizitează Bucureştiul. Vom cânta mâine în cadrul Festivalului George Enescu. În România, Festivalul Enescu este extrem de prestigios şi cunoscut. În drum spre oraş am întâlnit pretutindeni postere şi bannere care îl promovează. Festivalul durează întreaga lună septembrie şi adună la Bucureşti multe dintre cele mai bune orchestre europene şi solişti. Festivalul e numit astfel după marele compozitor şi violonist român George Enescu, care e un fel de erou naţional aici. De fapt, el apare, cu un scurt fragment de partitură, pe faţa bancnotei de 5 lei.

Am fost norocoşi că asăzi am avut o zi liberă să explorăm oraşul înainte de a ne întoarce la cântat. Plimbându-se prin centrul Bucureştiului cineva ar fi putut avea impresia că Orchestra din Pittsburgh a invadat oraşul; nu treceau 30 de minute că mai întâlneai un grup din orchestră pe stradă sau la câte un restaurant.

Opt dintre noi şi-au petrecut dimineaţa făcând un tur ghidat al oraşului, pe bicicletă. A fost o călătorie plăcută, fascinantă, şi o modalitate excelentă de a vizita oraşul. Am început din nord, de la Piaţa Charles de Gaulle. E o puternică influenţă franceză aici, care poate fi observată în numele străzilor, în arhitectură şi în monumente, cum ar fi Arcul de Triumf, pe care l-ai putea confunda cu cel din Paris. Partea de nord e zona bogată a oraşului, cu clădiri din secolul al XIX-lea care au fost păstrate chiar şi după venirea comuniştilor; astăzi, multe dintre aceste clădiri găzduiesc ambasade.

Bucureştiul e un oraş al contrastelor. Pe de-o parte, vile opulente în partea nordică, şi maşini luxoase pe stradă, pe de alta, clădiri în dezmembrare, cerşetori pe stradă şi câini vagabonzi umblând de colo-colo (deşi considerabil mai puţini decât altădată).

De fiecare dată când mă aflu într-un oraş nou găsesc că arhitectura spune poveşti uimitoare. Bucureştiul găzduieşte, astfel, clădiri maiestuoase de dinaintea Primului Război Mondiale, blocuri de apartamente şi uriaşe clădiri administrative din perioada comunistă, hoteluri moderne şi clădiri de birouri atrăgătoare – dar şi frumoase bisericuţe româneşti, cuibărite prin tot oraşul şi printre toate celelalte stiluri. E un amestec fascinant. Dintre clădirile comuniste, cel care sare cel mai mult în ochi e palatul gargantuelic pe care l-a construit Nicolae Ceauşescu între 1984 şi 1989. Astăzi, Palatul Parlamentului e cea mai largă clădire administrativă din Europa, cea mai grea clădire din lume, întinzându-se pe 340.000 de metri pătraţi. E, de fapt, îngrozitor să o priveşti, mai cu seamă dacă te gândeşti cât trebuie să fi fost costul de vieţi omeneşti pentru a o ridica.

E, de cealaltă parte, frumosul centru vechi, deschis numai pietonilor, plin de restaurante şi baruri. Chiar şi într-o seară de luni, puteai să simţi energia străzilor – şi nenumăraţi  tineri îmbrăcaţi la modă se plimbau încolo şi încoace. De vreme ce aici e încă o temperatură plăcută, majoritatea restaurantelor şi barurilor au terase exterioase şi ferestre deschise. Din fiecare se aude altă muzică – alcătuind un amestec sonic interesant, cacofonic.

La cină am mers cu prieteni la Caru cu Bere, care e o adevărată instituţie românească şi una dintre cele mai vechi berării din oraş. M-am bucurat de o masă tradiţională românească, alcătuită dintr-un ciolan uriaş de porc, varză, hrean şi mamaliguta (polenta), în vreme ce o formaţie a cântat muzică populară românească chiar în dreptul mesei noastre. Muzica asta e contagioasă – şi a fost un sfârşit perfect pentru o zi în care am explorat oraşul”.

(Foto: Andrei Gîndac)