Despre Festival, cu bucurie (3): Radu Lupu, la Ateneu, şi-un val de recunoştinţă şi de entuziasm

O frântură din cupola bogat împodobită, învăluită în penumbră, şi un medalion în care scrie mare, cu litere frumoase, „Chimie” – atâta pot să văd dacă ridic privirea. E 4 septembrie, sunt la Ateneul Român şi împart un spaţiu strâmt – de doi metri şi un pic, dintre o uşă şi câteva trepte care duc spre sală – cu vreo 25 de persoane. Un grup compact de capete şi o lumină de veghe.

Şi, peste tot şi toate, ca un abur, pianul lui Radu Lupu şi sonatele lui Schubert.

Ne resemnăm: aici ne vom petrece seara, între uşă şi scară, nevăzând nimic din Radu Lupu, din pian şi din scenă, dar, ce bucurie, auzind totul; concentrând totul într-un singur simţ. Şi ce dulce resemnare: nimeni nu părăseşte spaţiul înghesuit, ca într-un vagon de metrou aglomerat, la oră de vârf. Mă sprijin de peretele alb-gălbui – am început, se pare, să fac din asta un obicei de Festival. În faţa mea, la nici un metru şi jumătate distanţă, cu spatele lipit de perete opus, un domn îşi ţine ochii închişi; face abstracţie de noi, grupul care-l înconjoară, şi trăieşte muzica lui Schubert, aşa cum iese ea din clapele abia atinse parcă de pianistul Radu Lupu. Domnul în vârstă a nimerit aici din întâmplare; are sigur bilet, dar n-a mai avut cum să ajungă sus, în sală. E personajul meu favorit din spaţiul strâmt: aproape că n-a deschis ochii în timpul sonatei. În sacou crem şi cu cravată gri pepit, cu figura încadrată de păr alb, pare un obişnuit al sălilor de concerte – şi-am să-l mai văd, în zilele următoare, ba la Sala Palatului, ba la Ateneu; iar când îl văd, recunosc în faţa voastră, zâmbesc în sinea mea, bucuroasă c-am împărţit sonata, ca un secret, cu dumnealui.

Lângă domnul care-şi mişcă doar din când în când şi aproape imperceptibil capul e o fată frumoasă şi înaltă, cu braţele încrucişate. Cu degetele mâinii stângi urmăreşte o partitură imaginară; cunoaşte sonata lui Schubert, se vede – poate c-o şi cântă uneori. Şi ea are, de la debutul sonatei şi până la sfârşit, colţurile buzelor îndreptate în sus, într-un zâmbet mic şi fericit. În faţa ei, o domnişoară care, după un timp, începe să-şi fixeze telefonul, un Blackberry, şi acompaniază în mod nefericit pianul cu zgomotul pe care-l face scrierea unui mesaj. Taste vs. clape. Mă gândesc războinic c-ar trebui s-o expulzăm.

În dreapta mea, chiar în colţ, o doamnă elegantă, într-o rochie bleumarin şi eşarfă din mătase. Nu-i văd expresia feţei: e la jumătate de palmă distanţă şi n-am niciun motiv s-o privesc în ochi; dar ştiu că şi ea încearcă să se rupă de noi, ceilalţi, închizându-se în sine.  Îi vad doar balerinii, de culoare argintie. Şi mai simt cum, ca o umbră, îşi mişcă dezaprobator capul atunci când, cu un scârţâit, se deschide uşa, ca să lase să pătrundă vreun întârziat. Melomanii nu admit jumătăţi de măsură, zgomote şi altele asemenea – asta e clar; şi după reacţiile pe care le surprind adesea la mine cred că mă transform şi eu într-unul, fie şi numai din punctul ăsta de vedere. În stânga, aşezată pe trepte, o doamnă în rochie galbenă se evantează zgomotos cu ziarul Festivalului; şi doi adolescenţi, un el şi o ea, stând turceşte direct pe podea, aproape că nu se clintesc trei sferturi de oră. Ultima venită, o domnişoară în rochie până la genunchi, nu mai poate sta pe tocuri, aşa că se descalţă; iar pantofii noi scârţâie – simt, din nou, la doamna din dreapta, o umbră de dezaprobare.

Între toate aceste mici zgomote însoţind prima sonată din programul lui Radu Lupu – Sonata pentru pian nr. 20 – domnul în sacou crem, cu cravată gri pepit, domnul acela cu păr alb şi faţa blândă, bucuroasă, a rămas netulburat; iar eu i-am admirat (şi invidiat prieteneşte) liniştea.

Despre Festival, cu Bucurie (1): intrebarea Luizei

Despre Festival cu bucurie (2): o simfonie a musculaturii si Bucurestiul, oras al contrastelor

La pauză se încearcă (aproape) imposibilul: părăsirea zonei strâmte, identificarea unui loc cu vedere la scenă. În sală e arhiplin, iar cei care se întorc din pauză înspre scaune şi înspre loje au o misiune dificilă: trebuie să-şi facă loc printre cei aflaţi în picioare, bucuroşi c-au reuşit să intre (lumea s-a călcat în picioare să intre la spectacolul lui Radu Lupu de la Ateneu; şi-au fost şi cozi, şi liste, şi nemulţumiri). Eu îmi fac loc în spaţiul dintre cele două rânduri de loje; şi m-aşez, pentru partea a doua, pe o treaptă mică din deschiderea unei loje superioare. Doamna din spate, de pe scaun, mă încurajează: „Aşezaţi-vă liniştită, că s-a măturat de dimineaţă”. Aici nu deranjez pe nimeni; şi, dacă întind bine gâtul, văd şi figura lui Radu Lupu la pian, printre un cap cu păr blond, de doamnă, şi un braţ îmbrăcat în alb. E triunghiul perfect, văd atâta cât trebuie – până când domnul din faţă se lasă pe marginea scaunului şi nu mai văd nimic.

Lângă mine, tot pe jos, un tată şi fiul lui; în loja din faţă, o bunică şi nepoata adolescentă împărţind acelaşi scaun. Unei doamne în rochie elegantă i se face rău, tuşeşte; iar mie, în primele cinci minute, îmi transpiră palmele abundent; sunt un pic claustrofobă, iar faptul că uşile sunt toate blocate cu corpuri umane îmi întunecă un pic raţiunea. De-aici încolo, vreme de câteva zeci de minute, nu mai ştiu decât atât: c-am respirat pe muzica lui Radu Lupu – cântând Sonata pentru pian nr. 21 de Schubert – şi că până la final au trecut prin mine valuri de emoţii. Şi mai ştiu c-ar fi imposibil să vă transmit bucuria mea şi a sălii la finalul serii; atunci când Ioan Holender a urcat pe scenă cu un buchet de flori şi-o hârtiuţă, iar maestrul Radu Lupu, în generozitatea sa, a oferit nu unul, ci patru bisuri. Sala nu voia să-l lase să plece – artistul cântă atât de rar în România... Şi parcă nici Radu Lupu nu se dădea dus. Cu inima mare, bucuroasă, spun atât: am fost o fărâmă din valul de admiraţie, de recunoştinţă şi de entuziasm – iar sentimentul ăsta nici că se poate uita. În 226, în drum spre casă, mă gândesc la Luiza, tot la Luiza, şi la povestea ei din prima seară a Festivalului: „Nu l-am ascultat pe Radu Lupu până acum decât în înregistrări însă cunosc oameni care l-au ascultat şi care spun că i-a marcat pe viaţă”. Zâmbesc pe dinăuntru. Cred că înţeleg.

Foto: Andrei Gîndac