Festivalul George Enescu

articolul anterior articolul urmator

Despre Festivalul „George Enescu“, cu faţa spre public

2
23 Sep 2019 14:32:38
Oltea Şerban-Pârâu
FOTO Virgil Oprina
FOTO Virgil Oprina

După mai multe idei între care am ezitat, m-am hotărât să scriu despre concluziile mele privind ediţia a 24-a a Festivalului „Enescu" privind cu faţa spre public.

Întoarcerea dirijorului cu faţa spre public era semnalul care le era comunicat tuturor nou veniţilor într-ale concertelor simfonice la Festivalul „Enescu" pentru a şti când să aplaude. Asta se întâmpla în urmă cu 10-15 ani. In ultimul timp, acest fenomen, al aplauzelor între părţile simfoniilor, s-a estompat, mai apare sporadic la noi, dar este tot mai frecvent în occident la festivalurile de vară, cel puţin, din oraşe cu o tradiţie culturală incomparabil mai importantă decât Bucureştiul.

Festivalul „Enescu" s-a maturizat în istoria lui post 1989 şi, ajuns la a 24-a ediţie, a marcat recorduri pozitive nu doar pe scenă, ci şi în sălile de concert. Am la dispoziţie cifrele existente înaintea închiderii oficiale şi, privindu-le, putem vorbi despre peste 2 milioane de euro încasări din vânzările de bilete şi abonamente, preţul biletelor fiind mai mare decât la concertele de stagiune, în mod evident (fapt comentat de unii în mod negativ). Dar, în realitate, el a fost doar cu 16 la suta mai mare decât la ediţia anterioară. La un buget total de 11 milioane de euro, faptul că 2 milioane au venit din încasări este o evoluţie la care nu visa nimeni în anii 90, când absolut totul (şi nu aproape totul, aşa cum este acum în cultură) era cu bani – şi cu mentalitate – de la stat.

A fost de departe cel mai divers festival de până acum. În perioada 31 august-22 septembrie, peste 2.500 de muzicieni străini de cel mai înalt nivel internaţional şi peste 1.000 de artişti români, alături de solişti cu solide cariere internaţionale au evoluat sub egida Festivalului în 84 de concerte în Bucureşti, peste 30 de concerte în alte 10 oraşe din România (Sibiu, Cluj, Târgovişte, Piatra Neamţ, Bacău, Iaşi, Târgu Mureş, Bârlad, Timişoara, Satu Mare) şi 6 oraşe din lume (Florenţa, Berlin, Liège, Toronto, Montreal, Chişinău). Acestea sunt cifrele oferite de organizatori din start. Li s-au adăugat alte peste 300 de evenimente în cadrul programelor associate, toate acestea fiind  cifre impresionante, care ne fac să regretăm că singurul element care face ca acest festival să nu fie în mod real în top 3 mondial la acest moment este… lipsa unei săli de concert adecvate.  

Deschiderea şi închiderea Festivalului Internaţional “George Enescu“ sunt deja de decenii evenimente mondene, în primul rând. Totuşi, Filarmonica din Berlin cu două concerte pe 31 august şi 1 septembrie, urmate de un recital fabulos al partidei de violoncel din orchestră la Ateneu, au reprezentat mult mai mult decât atât.

Tulburările nu au ocolit nici aceste prime zile de festival. De la saga drepturilor de televiziune şi transmisiunilor realizate de Trinitas TV şi, într-un final retransmise de TVR s-a ajuns ca deschiderea oficială şi respectiv ambele concerte ale Filarmonicii din Berlin să nu fie înregistrate şi difuzate în direct nici la radio, nici la televiziune. Motivul real, indiferent de cele rostite în diferite contexte, este, fără îndoială, acustica Sălii Palatului (inexistentă, în sensul propriu al cuvântului, pentru muzica clasică) – asta ca să vorbim doar despre aspectul audio – despre care se vorbeşte de aproape 30 de ani, deşi sonorizarea a progresat mult faţă de primele încercări.

Refrenul necesarei săli de concerte simfonice care ar trebui să fie construite în Bucureşti s-a reluat şi în acest an, probabil la fel de fără finalitate. Până la urmă cine ar putea fi atât de interesat de această problemă – complet neinteresantă din punct de vedere electoral – ca să îşi asume închiderea Sălii Palatului între două feativaluri Enescu pentru o completă reconstruire pe interior, pentru ca ediţia a 25-a să se desfăşoare într-un spaţiu adecvat ? Probabil nimeni.

Spuneam că mă voi întoarce mai mult cu faţa spre public în aceste rânduri. De ce a venit lumea la acest festival într-un mod mai constant ca oricănd, în afara faptului că „it's a must"! Pentru că programele au fost construite echilibrat, conţinând şi piesele de mare popularitate pe care le aşteaptă toata lumea, dar şi muzica lui Enescu în multiple variante, alături de lucrări aparţinând unor mari compozitori aproape niciodată prezenţi în programul stagiunilor noastre de concert. Deja, simfoniile enesciene în versiuni interpretative comparate precum au fost Vladimir Jurowski cu Orchestra Academică de Stat „Evgheni Svetlanov“ şi Fabio Luisi cu Maggio Musicale Fiorentino cu Simfonia a III-a nu mai reprezintă ceva neobişnuit.

Lumea a mai venit pentru că a avut de văzut o pleiadă de pianişti excepţionali, ilustrând aproape toate şcolile pianistice existente la acest moment, de la Denis Matsuev la Evgheni Kissin, de la Yuja Wang la Nelson Freire.

S-a venit pentru marile orchestre ale lumii, au fost multe confirmări, precum cele două excepţionale concerte ale orchestrei Concertgebouw Amsterdam, dar şi surprize precum Filarmonica din Oslo dirijată de charismaticul Vasily Petrenko.

S-a venit la concertele baroce de la miezul noptii, cu oferta lor atât de “exotica“ pentru viaţa noastră artistică, de opere baroce în concert şi nu numai.

S-a venit la concertele de după amiaza de la Ateneu, unde au fost şi recitaluri remarcabile, dar şi vocal-simfonice de anvergură precum minunatul Jeanne d'Arc au bucher de Honegger cu Orchestra din Lille, Corul filarmonicii bucureştene şi Corul de copii radio, sub bagheta lui Alexandre Bloch, protagonistă fiind celebra actriţă franceză Marion Cotillard, însoţită de o pleiadă de cântăreţi şi actori care au însufleţit efectiv Ateneul printr-o versiune plină de vitalitate a celebrei partituri.

Am stat mult să privesc publicul festivalului. Să îmi explic din nou de ce mulţi dintre cei prezenţi la „Enescu“, nu vin în timpul anului la Sala Radio sau la Ateneu. Aşa cum, privind din alt unghi, şi păstrând proporţiile, nu se întâmplă cu publicul „cool“ al Festivalului SoNoRo.

Festivalul „Enescu" este pe de o parte un miraj pentru cei care îşi doresc să iasă din rutina vieţilor previzibile de zi cu zi. Dar Festivalul „Enescu" este şi una dintre nu multele manifestări culturale care, făra a-şi pierde aura de „elită", a ştiut să-şi priveasca extrem de atent publicul, mai atent de la o ediţie la alta, pentru a găsi acel atât de rafinat echilibru între a plăcea şi a-şi cultiva spectatorii, fideli, dar totuşi exigenţi.

Aplauzele nu au fost niciodată la fel. Întotdeauna au fost reflexul sincer al modului în care cei aflaţi pe scenă au ştiut să emoţioneze, să entuziasmeze şi să „se întoarcă cu faţa spre spectatori“.

La ediţia sa din 2019, Festivalul „Enescu" a ştiut, parcă mai mult ca niciodată, să îşi privească publicul cu respect şi atenţie.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Sorin Ionascu
23.09.2019, 20:54:11

Un articol scris in stilul propagandist al unei epoci pe care am dori-o de mult apuse, dar care se incapataneaza sa ramana prezenta. Gretos laudativ la adresa unui eveniment a carei importanta consta in faptul ca e un unicat in peisajul muzical romanesc. "De ce vine publicul la festival, dar nu si la concertele de la radio sau de la Ateneu?" pai e foarte simplu - pentru ca in festival au ce vedea si auzi, pe cand dincolo nu prea. Dupa 30 de ani festivalul a tot crescut, atat in dimensiune cat si in calitate, desi aspectele organizatorice inca lasa foarte mult de dorit, in timp ce stagiunile de concert si spectacol au stagnat sau chiar involuat. Aceleasi orchestre plictisite si plicticoase, aceleasi nume neintereante si care nu aduc nimic nou si nici macar agreabil. In anii epocii ceausescu nu prea aveai de ales, dar acum exista cantitati uriase de inregistrari, exista internet, exista posibilitatea de a pleca si vedea lucruri diverse la ele acasa sau in alte parti. De ce ne-am pierde timpul cu stagiunile anoste locale? Da, festivalul e un prilej de a vedea si asculta nume consacrate sau lucrari interesante cu eforturi mai putin solicitante, desi modul de organizare si de planificare e extrem de incomod si solicitant pentru public si chiar pentru artisti. Da, bilantul festivalului e impresionant, dar problemele raman. Degeaba faci 85 de concerte in 3 saptamani, cu o medie de 3-4 pe zi, nimeni nu le poate inghiti pe toate - e ca si cum ai pune pe masa 85 de feluri de mancare, care trebuie consumate relativ rapid: nu te poti bucura de ele si faci si indigestie. In afara de suprapunerile nedorite si neavenite - care denota un mare neprofesionalism al organizatorilor care inca nu au invatat din experiente anterioare -, m-am vazut nevoit sa renunt la multe din ele, desi intrau in abonamentele obtinute cu mari eforturi si cu sume mai mult decat considerabile. Pur si simplu nu puteam sa le fac fata, fizic eram stors si aveam nevoie de pauze de refacere. Foarte multe gafe organizatorice. In general, se stie durata unor opusuri, iar artistii pot oferi estimari de timp pentru duratele concertelor (in alte tari se calculeaza la minut, mai ales cand sunt transmise la radio si tv, pentru ca sunt aspecte tehnice si financiare foarte importante). In acest context, suprapunerile sunt inacceptabile. Tot din aceasta categorie intra si programarea unor opusuri lungi la ore foarte tarzii, determinandu-i pe unii sa plece mai devreme, alteori pe artisti sa mai taie cate ceva din partitura. Inca si mai sadica a fost programarea celui mai lung concert al unui weekend duminica la ora 22.30, in conditiile in care multi trebuiau sa fie proaspeti a doua zi la slujba. Asta neinsemnand ca e o idee mult mai fericita programarea unei opere baroce de 4 ore la aceeasi ora vineri sau sambata, dupa alte cateva concerte de dupa-amiaza si seara. Acum 2 editii, cand s-a pus Inelul wagnerian, in acele zile concertele incepeau devreme si nu mai era nimic in aceeasi zi. Acum am avut Femeia fara umbra la 19.30 - chiar taiata serios a durat 4 ore si ceva -, Giustino, Giulio cesare si Agrippina la 22.30, prima intr-o duminica seara. Antonini a trebuit sa taie finalul la DOn Giovanni ca sa incapa in spatiul de transmisie live. Sper ca a reusit. In alte zile finalul unui concert a fost taiat la radio ca sa inceapa urmatorul, desi era destul de simplu sa-l transmita usor decalat. Am avut o pleiada de artisti de renume, dar nu toti au reusit sa ofere concerte pe masura renumelui, nu doar acustica salii fiind vinovata, mai ales ca in aceeasi sala altii au reusit adevarte miracole. Dar e ceva normal si fiecare paote avea "zile din acelea". Eu unul nu am fost asa de entuziasmat nici de Filarmonica din Berlin si nici de Orchestra din Oslo. Nici macar de Concertgebouw, al carei sunet metalic si strident m-a iritat foarte tare. Si vorbind de acustica - Sala Palatului e destul de putin potrivita, desi anul acesta au reusit sa o faca sa sune mai mult decat decent, s-a auzit destul de bine din diferite parti ales salii. Dar nici Ateneul nu e cu mult mai bun. In afara de faptul ca e o sala mica, doar 700 de locuri, ceea ce il face impropriu pentru concerte cu orchestre foarte mari, sunt multe zone in sala unde se aude prost, fie sunetul nu ajunge, fie sunt pline de ecouri de la peretii de beton; corul asezat in fundul scenei nu are nicio sansa sa fie auzit clar, ei pot canta si in chineza veche sau in papuasa, ca tot aia e, nu se poate intelege nimic din text. Singurul care a remarcat acest lucru - si l-a remediat scotand corul in fata si dispunandu-l intr-un mod particular - a fost Rene Jacobs. Altfel, acelasi public needucat, mitocan, care vine tarziu si nu inchide telefoanele mobile, care aplauda si cand e cazul si cand nu. Aceiasi blatisti care intra doar ei stiu cum si ocupa cele mai bune locuri, ramase libere fie nefiind vandute fie nefiind onorate de invitatii "pe ochi frumosi" ai organizatorilor, in conditiile in care abonatilor le-au fost alocate locuri proaste si foarte proaste. Asta legat si de incasari - garantat ar fi fost cu mult mai mari daca biletele se vindeau cinstit si transparent, ca la orice alt festival din lume, dar aici se vad maximum jumatate din locuri, chiar si la SalaPalatului, unde sunt peste 3000 de locuri, abia daca au iesit la vanzare cam 1500-1600. Iar doamna muzicolog, care nu uita sa le dea niste lungi limbi in buric, pe dinauntru, nulitatilor autohtone, iese acum sa mai dea una si mai lunga organizatorilor, care nu se gandesc decat la afacerile lor si nicidecum la publicul pentru care ar trebui, de fapt, sa lucreze.

+1 (1 vot)
Nicoleta Dascălu
24.09.2019, 07:12:12

Foarte ciudat articolul dvs. Dacă ne luăm după modul de vânzare a abonamentelor, prin tombolă, Festivalul s-a dovedit total insensibil la publicul lui fidel. Mulți dintre cei care de obicei cumpărau 2 sau 3 abonamente s-au dat peste cap la propriu ca să obțină măcar unul anul acesta. La fel dacă ne uităm la cele două situații în care concertele de la Ateneu și Sala Palatului s-au suprapus, împingând oamenii să plece din timpul unuia pentru a ajunge la celălalt. Și dacă ne amintim de primele concerte de la Sala Palatului, când, la etaj, o cameră mobilă scotea un sunet îngrozitor, iar o mașinărie despre care nimeni nu știa la ce folosește huruia în permanență. Publicul nu îi interesează nici pe cei de la Filarmonică, unde biletele nu se pot cumpăra online și nu se pot plăti cu cardul la casa de bilete. Dacă i-ar păsa cuiva de public, s-ar face cercetări și sondaje și schimbări, în baza acestora.