Despre Festival, cu bucurie (4): Malkovich şi „comedia infernală” din faţa uşii Ateneului

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Malkovich 1

Luni, 9 septembrie, la 17.09 trecute fix sunt în faţa uşii laterale a Ateneului, cea pe care intră în mod normal instrumentiştii – şi, cu prilejul Festivalului Enescu, şi ziariştii. E şi uşa în dreptul căreia au loc zilele astea cele mai îndârjite discuţii: „Doamnă, sunteţi pe listă? Dacă nu sunteţi pe listă, nu pot să vă las să treceţi”, „Aţi trimis mail de confirmare?”, „Cu bilete şi invitaţii nu se intră pe aici, de ce nu înţelegeţi?!"

În fine, eu sunt pe listă; dar nu mai pot intra, c-am ajuns târziu: „Acum nu, la pauză!”. Îmi asum vina – ora 17.00 nu-i tocmai comodă pentru un ziarist şi-am avut de trimis şi numărul de septembrie al „Historiei” în tipar – aşa că mă resemnez. Aştept pauza, fără să ştiu prea clar dacă „The Infernal Comedy” – drama pentru un actor, două soprane şi orchestră, cu John Malkovich în chip de narator – are sau nu una. În jurul meu se duc însă lupte crâncene; toată lumea pare că vrea să-l vadă pe Malkovich. O doamnă în bluză înflorată reuşeşte să se furişeze şi, înăuntru, se postează hotărâtă în colţul format de uşă şi perete: „Nu plec! NU PLEC! Dumneata nu înţelegi că eu am lucrat aici? Stau şi eu aici... Nu plec!” E trasă afară cu forţa; dar are timp, în retragere, să dea cu pumnul mic, dar hotărât, în braţul solid al domnului de la pază. În urma doamnei se închide uşa. Cu cheia.

„Uniţi! Salvăm! Roşia Montană!”

Câteva minute mai târziu, Gianina Corondan coboară dintr-o maşină. Poartă la rever o broşă pufoasă cu Roşia Montana şi-ar vrea şi ea să intre la Malkovich. „Când e pauză?”, întreabă. „Acum nu e”, i se răspunde prin uşa întredeschisă. Profitând de breşă, Gianina vâră capul înăuntru, şi un braţ, şi strigă ca să răsune holul: „Uniţi! Salvăm! Roşia Montană!”. Afară, zice ca pentru sine, dar şi pentru ceilalţi: „Dacă le stricăm noi spectacolul...?” (iar eu, de-atunci, mă tot aştept să intre la Sala Palatului sau la Ateneu un protestatar care să-şi afirme puternic susţinerea pentru Roşia Montană în timpul unui concert...)

Un domn în vârstă, în haine albe, de vară, exclamă încântat: „Gianinaaa!”. Gianina nu pare să-l cunoască. Domnul perseverează: „Gianina, ce te mai lăuda profesoara ta de muzică... Ea a fost eleva mea, zicea că eşti ca o scânteie!”. Gianina, nimic. Domnul: „Ne-am cunoscut la un spectacol al fiului meu, Artanu’”, „Aaaah, sunteţi tata lui Artanu’! Ce faceţi?”. Şi, către uşă: „Uite, nici pe domnul Pleşca nu-l lasă să intre!”.

O jurnalistă din Constanţa e nemulţumită: „Am condus două ore ca nebuna şi-acum nu mă lasă să intru? Hai, dom’le, că şi-aşa presa n-are locuri. Lăsaţi-ne înăuntru”. Nimic. Un cuplu de întârziaţi mormăie în faţa uşii: au bilete, domnule, de ce nu-i lasă să intre? Ce dacă e 5 şi 20? După câteva minute abandonează: „Nu e posibil aşa ceva! Cum îşi permit să se poarte aşa cum noi?! Hai să mergem la o terasă”. Pe la 17.40 nu vine pauza – căci nu e pauză, cum bănuiam – ci un izbăvitor, un domn în costum gri, care ordonă: „Lăsaţi-i să intre”. Şi intrăm – vreo şase norocoşi, cu mine în frunte – iar în urma noastră se închide din nou uşa.

John Malkovich: „I stay open and curious about the world”

În Sala mare a Ateneului, „Comedia infernală” autentică e în plină desfăşurare; orchestra – Wiener Akademie – e impresionantă; cum sunt şi cele două soprane, Laura Aikin şi Marie Arnet. Iar pe Malkovich e o bucurie să îl vezi: în pantaloni albi, cămaşă neagră cu picăţele şi cu mai multe sutiene după el, actorul american joacă rolul unui criminal în serie austriac, Unterweger. Faptul că spectacolul e subtitrat spulberă însă orice senzaţie de spontaneitate, de improvizaţie: calupuri întregi de fraze traduse apar pe cele două plasme din lateralele scenei, de multe ori chiar înainte ca Malkovich să-şi rostească replicile în engleză – şi se întâmplă ciudata situaţie ca publicul să râdă înainte ca actorul să fi terminat ce-avea de spus. Desigur, spontaneitatea e doar o iluzie în film şi în teatru – ştim că actorii îşi învaţă replicile şi le reproduc mai apoi – însă mie nu-mi place să dau nas în nas cu „bucătăria” spectacolului; parc-aş intra cu bocancii în casa cuiva fără să primesc înainte acceptul.

La final, lumea aplaudă în picioare – eu sunt deja în picioare, de o oră şi zece minute. Şi tot la final îmi ajung la ureche comentarii cu totul diferite, de la „A fost o bucurie” şi „Malkovich a ţinut spectacolul în spate”, până la „o comedie infernal de plicticoasă” şi „un spectacol foarte prost”. Eu ştiu atât: bucuria de a-l vedea şi asculta pe John Malkovich a fost mai puternică decât impulsul de a analiza piesa ca un întreg; mie mi-au plăcut teribil componentele „pachetului” – despre „pachet” ca un tot să vorbească criticii de teatru (şi de muzică).

Malkovich 2
Malkovich 3
Malkovich 4
Malkovich 6

Mai târziu, la conferinţa de presă, Malkovich, în blugi şi jachetă crem, cu picăţele, a părut cam plictisit (sau obosit? – n-aş şti să spun). Cu blitzurile aparatelor de fotografiat în ochi, a declarat categoric că-i sătul de poze şi de paparazzi. „Suntem toţi nişte paparazzi acum. La Lisabona, fumam o ţigară cu Michael [n.a. – Michael Stürminger, regizorul spectacolului] şi... photo, photo, photo, photo, photo. Oamenii spun: Păi, eşti faimos. Şi ce dacă? Şi ce dacă sunt faimos? Asta înseamnă că nu mai poţi fuma o ţigară? Că nu mai poţi avea o viaţă? Unul dintre marile inconveniente ale faptului că eşti cunoscut ăsta este: eşti torturat”. Şi-apoi, despre piesă: după cinci ani – „actually, three” – aceasta a fost ultima reprezentanţie (da, da, vom rămâne în istorie acestui spectacol fie şi pentru că Bucureştiul a reprezentant „ultima staţie” pentru „Comedia infernală”). Despre cum a receptat sala şi publicul: „Lovely show, terrific audience”. Despre muzica însoţind confesiunea ucigaşului: „Fantastically powerful. With this kind of music you have to find ways to slide away...” Despre piesă în sine: „A great challenge and a great delight, actually”. Despre criminal: „A type of person that enjoys the terror he causes”. Despre el: „I stay open and curious about the world”. Şi finalul: „I really need rest”. Am părăsit sala cu bucuria de a-l fi ascultat (deşi, să ne înţelegem, n-a făcut cine ştie ce confesiuni), dar şi cu un mare regret: acela de a nu şti dacă doamna cu trandafirul – o doamnă frumoasă, înaltă, în rochie neagră, cu dungi albe; care ajunsese fraudulos în sala în care se desfăşura conferinţa de presa – a reuşit sau nu să îi ofere floarea...

Despre Festival, cu bucurie (1): intrebarea Luizei

Despre Festival, cu bucurie (2): o simfonie a musculaturii si Bucurestiul, oras al contrastelor

Despre Festival, cu bucurie (3): Radu Lupu, la Ateneu, si-un val de recunostinta si de entuziasm

Un spectator: „Cred c-am îmbătrânit şi nu mai înţeleg nimic”

Conferinţa de presă cu Malkovich a produs însă încă un derapaj în programul meu; ca-n „Ziua cârtiţei”, filmul cu Bill Murray, am ajuns în faţa Sălii Palatului la 19.48 – şi am găsit, din nou, uşile închise. Adio, prima parte a concertului susţinut de Orchestra Sinfonica Nazionale della RAI, dirijată de Juraj Valčuha. Bine ai venit din nou, aşteptare. În faţa uşilor, întârziaţii pufăie; şi la propriu, şi la figurat.

La 20.20, grupul de întârziaţi îmbrăcaţi elegant e măricel. O doamnă vine zâmbind către mine, să-mi explice: „Mi s-a rupt cheia în butucul de la uşă şi n-am putut să mai ies. Noroc că au avut vecinii inspiraţia să sune la 112. Acum trebuie să schimb uşa, că s-a strâmbat nu ştiu ce... Nici nu ştiu dac-o să pot să mai intru în casă”. De la mine trece la altcineva; o aud: „Mi s-a rupt cheia în uşă...”

La 20.50 suntem tot afară; copiii unei familii aşezate pe trepte, Aron şi Nicodim, joacă „mim”; unul dintre ei imită un motociclist. Taxiurile vin pline şi pleacă goale; niciun semn de pauză. Îngrijorare: l-am pierdut pe Philip Glass, cu-al lui Concert nr. 1 pentru vioară şi orchestră, îl pierdem şi pe Ravel? Domnul de lângă, cel cu copiii, împărtăşeşte telefonic impresii de la comedia infernală cu Malkovich: „Groaznic mi s-a părut! Cum o înfăşa pe aia cu sutienul... Aia cânta cu cărţile pe ea, se mai ridica... Oribil. Cred c-am îmbătrânit şi nu mai înţeleg nimic. Eu am căutat pe net piesa asta, am văzut c-a mai prezentat-o şi-n Canada, şi-n Statele Unite, dar speram să fie ceva mai funny. Oribil. Groaznică şi sonorizarea; s-au auzit tot soiul de pocnituri. Tot aşa a fost şi când ai fost tu?”. Doamna cu cheia blocată în uşă face ture şi vorbeşte şi ea la telefon: „O uşă nouă e 16 milioane... Şi până acum nu m-am hotărât să cumpăr, dar acuma trebuie”.

20.54. Mai e vreun rost să stăm? Dacă nu e pauză? Zic şi eu, ca Goe: Mam’mare, când vine pauza? Vreau să vină pauza!

La 21.00 se aprind luminile în foaier. Intrăm, în sfârşit. Şi imediat după pauză se cântă Stravinski, Suita pentru orchestră „Ritualul primăverii” – iar primăvara rusească nu poate fi decât tulbure, dramatică; după cum pantofii domnilor din orchestra de la Torino nu pot fi decât din lac, găzduind reflexiile reflectoarelor. E o bucată de forţă, cu blocuri de gheaţă care se strivesc unele de altele, pe râurile ruseşti – aşa îmi imaginez. La final, dirijorul îşi întreabă concertmaistrul: „Facciamo un encore?”. Iar bisul e minunat: Corul sclavilor din Nabucco de Verdi.

Valcuha

În autobuzul 226, in drum spre casa, cercul se închide: doamna cu uşa, învăluită într-un abur de naftalină, se aşază fix pe scaunul de lângă mine. Coboară la Panduri, chicotind. Zâmbesc şi eu în spatele ei şi mă întreb: va reuşi să intre în apartament?

Foto: Andrei Gîndac, Sergiu Iczkovits

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite