Două zile de ocupaţie rusească la Enescu 2015

După mai multe concerte din seria „Mari orchestre” foarte apreciate, exagerându-se uneori, publicul de la Festivalul Enescu a perceput şi tokenismul din câteva seri.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Reamintesc acest termen din interviul destul de cunoscut pe care l-am realizat acum câteva săptămâni cu muzicologul britanic Erik Levi: Nu ştiu cum este organizat festivalul, dar există acest fenomen, pe care în Anglia îl numim „tokenism”: oamenii fac ce le ceri să facă, o fac frumos, dar fără nici un simţ al angajamentului, nici faţă de muzică, nici faţă de compozitor. A fost cazul Mahler 5 cu Ion Marin şi LSO, San Francisco Symphony cu Eroica lui Beethoven, sau Staatskapelle Dresden şi Yefim Bronfmann în Concertul nr. 3 de Beethoven. Ba chiar s-a extins această opinie asupra celor de la Berliner Philharmoniker, pentru Simfonia Nr. 4 de Şostakovici, o opinie cu care nu sunt de acord, dar voi reveni asupra subiectului, mai jos. Cert este că acest tokenism a creat o stare de aşteptare crescută pentru Sankt Petersburg Philharmonic Orchestra, care ar fi putut fi rezumată sub forma: Poate nu vor cânta perfect din punct de vedere tehnic, dar vor suna ruseşte, cu adevărat.

În mare parte, aşteptările au fost răsplătite. Sunetul rotund şi greu al filarmonicii din Sankt Petersburg s-a simţit încă de la primele măsuri ale Uverturii lui Enescu, iar asocierea dintre temele folclorice româneşti şi maniera rusească a fost naturală. Un succes, şi chiar unul meritat, întrucât Temirkanov a identificat toate articulaţiile acestei compoziţii şi a redat-o compact, vibrant şi convingător, cu adâncimi neaşteptate şi culori destul de sumbre, amplificându-i anvergura romantică în defavoarea celei rapsodice.

Elisabeth Leonskaja a excelat în Rachmaninov 2, o lucrare metabolizată de toţi cei de pe scenă – pian, orchestră, dirijor. E adevărat că pianul s-a auzit ceva mai încet – dar lucrarea are o densitate foarte mare –, însă instrumentul solist n-a fost scufundat de orchestră. Acum destul de mulţi ani, în 2009, acelaşi concert a fost interpretat de Hélène Grimaud, cu aceeaşi orchestră şi acelaşi dirijor. Atunci, pianul s-a pierdut de multe ori în valurile de sunet ale acompaniamentului simfonic. N-a mai fost cazul acum, iar Leonskaja a livrat o interpretare conectată la neoromantismul lui Rachmaninov.

În schimb Şeherazada lui Rimsky-Korskov, deşi idiomatică, restabilind tot imaginarul rusesc al orientului, a fost destul de mult aşezată peste acest sunet de orchestră rusească, dar nimic mai mult. Salvarea de la platitudine a venit din solo-urile de vioară ale concert-maistrului Lev Klychkov şi de la o absolut superbă partidă de suflători de lemne (cum li se spune în jargon), cu solo-uri de oboi şi clarinet pline de poezie. Dar parcă prefer, tocmai pentru că n-am reuşit s-o uit, varianta hollywoodiană a lui Antonio Pappano şi Santa Cecillia din 2011, tot din festival, o lectură deloc filologică a partiturii (fiind şi aspru criticată pentru asta, la vremea ei), dar vizuală şi trepidantă, ca un film bun cu Errol Flynn, de pe vremuri.

Dar poate cea mai fericită ipostază idiomatică a celor de la Sankt Petersburg a fost în Concertul pentru vioară de Ceaikovski. Tempii negociaţi de Temirkanov şi Sokolov au fost ideali pentru a reda şi langoarea dar şi virtuozitatea acestei capodopere, astfel încât totul a decurs fluent, de la un capăt la altul. O stilistică mai degrabă veche, nu s-a reinventat nimic, dar cu atât mai ireproşabilă.

Şi pentru că idiomul muzical naţional a fost deja invocat destul de mult, sunt de părere că Şostakovici nu ar trebui privit din această perpectivă. Cred că e mai important un limbaj emoţional est european decât unul rusesc pentru simfoniile lui. În fond, ele se referă la noi toţi cei de după fosta Cortină de Fier. Tocmai de aceea Şostakovici este atât de mult prezent în înregistrările şi concertele orchestrelor din vestul Europei. Sigur, există atâtea momente în muzica lui în care prostul gust al propagandei sovietice este prezent, un prost gust pe care Şostakovici îl accentuează şi de care râde cu mare amărăciune. Dar propaganda aceea era răspândită la fel şi în afara URSS, mai ales în timpul lui Stalin şi al internaţionalismului comunist, când au fost compuse marile simfonii (4, 5, 7, 8, 10). Şi cred că s-a văzut aseară, în ciuda sound-ului apăsător al ruşilor, că Berliner Philharmoniker a avut un concert mai bun cu muzica lui Şostakovici.

Temirkanov a fost mai concentrat decât în celelalte seri, mereu atent la partitură, din care îşi ridica rareori privirea, cu o grijă a detaliului ce l-a supt de toate energiile. Simfonia Nr. 10 a fost compusă de Şostakovici la moartea lui Stalin, o ştim cu toţii. Ea urma după o nouă perioadă de interdicţie a muzicii compozitorului rus, cauzată de dezamăgirea de după Simfonia Nr. 9, cea care ar fi trebuit să celebreze victoria Uniunii Sovietice în Al Doilea Război Mondial, construind un arc de triumf din punct de vedere artistic, ce ar fi trebuit să se rezeme pe această simfonie şi pe cea a Odei bucuriei, numerotată la fel, a lui Beethoven. Lui Şostakovici i-a repugnat ideea şi a venit cu o compoziţie lipsită de triumfalism, aproape o glumă în comparaţie cu muzica sa de război (Simfoniile 7 şi 8). Din 1948 şi până la moartea lui Stalin a fost constrâns la o penitenţă dură, o reeducare dacă vreţi, silit să se întreţină numai din muzica de film pe care o compunea pentru cele mai jenante pelicule sovietice de propagandă. Aşa se explică acel Allegro din partea a doua a Simfoniei Nr. 10, care te fugăreşte, te alungă din sală, nu te lasă să respiri. Se dezbate încă şi acum dacă această parte este sau nu un portret al lui Stalin. În orice caz, e o muzică necruţătoare, care i se potriveşte, dar fără să-i aducă nici un omagiu, ci dimpotrivă, e o fotografie instantaneu a răutăţii. Dacă această simfonie ar fi trebuit să fie funebră în ochii oficialităţilor, în realitate ea a devenit lugubră şi tristă.

Temirkanov n-a accentuat aproape nimic, faţă de lectura sufocantă a unui Mravinski, devenită clasică. Chiar şi aşa, compoziţia şi-a arătat forţa, sentimentul pe care l-am avut fiind acela că s-a terminat mai repede decât mă aşteptam, dar nu m-a îngrozit, aşa cum ar fi trebuit.

Au fost Joi şi Vineri, 10-11 Septembrie 2015, Sala Mare a Palatului

Sankt Petersburg Philharmonic Orchestra, Dirijor: Iuri Temirkanov
Solistă: Elisabeth Leonskaja – pian, Valery Sokolov – vioară (laureat al Concursului Internaţional „George Enescu” – 2005 )

Ziua 1
Enescu – Uvertura de concert „Pe teme în caracter popular românesc” în la major op. 32
Rachmaninov – Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în do minor op. 18
Rimsky – Korsakov – Suita simfonică op. 35 „Sheherazade”

Ziua 2
Ceaikovski – Concertul pentru vioară şi orchestră în re major op. 35
Şostakovici – Simfonia nr. 10 în mi minor op. 93