Fereastră cu vedere către podul din San Francisco

Enescu, Adams, Beethoven într-o seară de 7 septembrie la Sala Mare a Palatului; al doilea concert la Bucureşti al unei orchestre venite de la capătul celălalt al lumii: Orchestra Simfonică din San Francisco, dirijor Michael Tilson Thomas.

Camioanele cu instrumente care întârziaseră cu o zi înainte erau acum la locurile lor; o zi de luni, se vede: publicul vine direct de la serviciu, îmbrăcat de zi, unii întârzie, mai sunt destule locuri goale când Michael Tilson Thomas, de la pupitrul Orchestrei Simfonice din San Francisco, dă startul unei seri care în prima parte are lucrări mai puţin cunoscute: Voix de la nature de George Enescu şi Absolute Jest de John Adams.

Da, din păcate Voix de la nature nu este nici măcar în România una dintre lucrările notorii din repertoriul enescian; merita o soartă mai bună acest opus cu tonurile lui catifelate, tomnatice, mai curând romantice. Pentru mine, este prima dată când văd o orchestră străină în Festivalul Enescu interpretând cu trăire, convingere şi mai ales, cu plăcere evidentă, o lucrare de Enescu. O orchestră de la capătul celălalt al lumii care sub conducerea atentă a unuia dintre dirijorii proeminenţi ai timpului nostru a construit un tablou de toamnă delicat, subtil, cu evidenţiere plastică a planurilor sonore bogate imaginate de Enescu. Cred că sunt şanse ca această Voix de la nature să rămână în repertoriul orchestrei americane pentru că am văzut acea strălucire din ochii instrumentiştilor şi a dirijorului că da, cântă de plăcere, nu din obligaţie, această lucrare. Şi dacă publicul român a aplaudat mai puţin pe Enescu decât pe Adams, cred că e şi din cauză că prea rar putem asculta Voix de la nature în stagiunile româneşti .

Pe de altă parte, publicul cred că a aplaudat lucrarea lui John Adams , Absolute Jest, şi pentru că e acel tip de muzică contemporană care bine interpretată, poate trezi entuziasmul. Prin fereastra deschisă de Orchestra Simfonică din San Francisco către o lume aflată pe celălalt capăt al pământului, am văzut acest cinematografic şi inedit concert pentru cvartet de coarde şi orchestră, semnat de unul dintre cei mai importanţi compozitori americani actuali, John Adams.Absolute Jest (Gluma absolută), lucrare comandată şi dedicată Orchestrei Simfonice din San Francisco, este o replică americană pe teme beethoveniene la Suita "Pulcinella" de Igor Stravinski sau cel puţin, aşa descrie John Adams geneza acestei lucrări. Mie nu mi s-a părut o glumă, ci mai curând o meditaţie intelectuală bazată pe scurte şi fugitive pasaje beethoveniene. Ritmul este cel mai bine pus în valoare, obsedant, greu de stăpânit şi totuşi, ţinut în frâu suveran, ca un cal nărăvaş sub hăţul unui călăreţ experimentat - acesta fiind Michael Tilson Thomas, cel care i-a dat ideea lucrării lui John Adams. Soliştii au fost membrii Cvartetului St Lawrence, individualizaţi inclusiv prin îmbrăcăminte (cei trei băieţi, într-o ţinută casual pe tonuri de albastru, ea într-o rochie albastră de paiete), ei au convins nu numai auditiv, ci şi vizual, prin dăruirea investită în interpretare şi cred că şi acest lucru a suscitat aplauzele intense ale publicului.

După pauză, Simfonia a III-a de Beethoven: sala era arhiplină (ajunsese toată lumea care cumpărase bilete), iar aşteptările erau, evident, foarte mari. Când ai modele atât de multe şi de valoroase în interpretarea "Eroicei" beethoveniene, e greu pentru orice orchestră să vină cu ceva nou şi convingător. Dar Orchestra Simfonică din San Francisco a reuşit. Am avut sentimentul, ca şi la concertul Filarmonicii din Berlin, că am în faţă un organism muzical perfect sudat, condus doar dintr-o privire de acest extraordinar Michael Tilson Thomas pe care merita să-l priveşti ca pe un spectacol al profesionalismului şi competenţei. Nimic nu era strident în tabloul beethovenian construit de dirijorul american: fiecare sunet era o continuare logică a precedentului, construcţia discursului fără cusur, tempo-urile, bine alese şi peste toate astea, emoţia pe care am simţit-o vibrantă în acel celebru marş funebru din partea a doua. Poate partea a patra putea să aibă mai multă tensiune, dar ...perfecţiunea este doar atributul lui Dumnezeu, nu?

Dacă berlinezii mi s-au părut nişte extratereştrii, aceşti americani mi s-au părut nişte mici zei obişnuiţi să fie oameni: în fond, chiar şi dirijorul a mai băut câte un pahar de apă între părţile simfoniei beethoveniene . Iar la final, a fost un bis şi un buchet de flori, primit de Michael Tilson Thomas şi oferit unui instrumentist de la partida viorii întâi, românului nostru, Florin Pârvulescu.