Festivalul enescian al muzicii prezintă defilarea orchestrelor europene

Să nu mergi la pomul lăudat cu sacul gol ne sfătuieşte o veche vorbă românească. Care va să zică ar fi bine să ne temperăm aşteptarile, să fim precauţi; chiar atunci când laudele împodobesc imaginea Orchestrei filarmonice din Sankt Petersburg.

Personal cred că problema nu este a colectivului orchestral ci a dirijorului septuagenar Yuri Temirkanov, un venerabil maestru al baghetei, un artist ce dispune de o experienţă uriaşă, un asiduu, un eficient promotor al culturii muzicale naţionale ruse în întreg spaţiul public, în ţară şi peste hotare, un profesionist de clasă internaţională, un artist care, cu toată consideraţia, cred eu, a depăşit zenith-ul unei cariere cu totul importante.

Unele lucrări ce comportă dificultăţi speciale au fost atenţionate de o manieră absolut valabilă; mă refer la cea de a 10-a Simfonie de Dmitri Şostakovici sau la Uvertura de concert de George Enescu, lucrare a maturităţii târzii a compozitorului, bine pusă în valoare în datele fundamentale ale acestei creaţii ce valorifică aspecte ale melosului românesc. Alte momente importante cum este suita simfonică  Şeherezada de Nikolai Rimski Korsakov, au fost lăsate „să curgă” de la sine, din mişcarea, din inerţia evoluţiei unui ansamblu excepţional care cunoaşte foarte bine lucrarea; aş ataşa acestui grup de opus-uri toate simfoniile lui Şostakovici intrate în fondul de aur, de bază, al repertoriului acestui eminent colectiv orchestral devenit celebru încă de pe vremea regretatului maestru Evghenii Mravinsky.

Nici colaborarea cu solistul, cu eminenta pianistă Elisabeth Leonskaya, nu s-a dovedit a fi eficientă pentru a pune în lumină valorile expresive, mişcarea ideilor muzicale în cel de al 2-lea Concert de Rachmaninov; …iar aceasta dată fiind evoluţia trenantă datorată unei comunicări limitate cu muzicienii orchestrei, cu solistul însuşi. O impresie excelentă a făcu-o evoluţia tânărului violonist Valeryi Sokolov, cu ani în urmă laureat al Concursului George Enescu. Este promotorul unei viziuni aparte asupra lucrării, o abordare ce priveşte mai puţin greutatea expresivă a sunetului şi mai mult caligrafierea elegantă a frazei, transparenţa timbrală.

Atât din punct de vedere istoric cât şi artistic,     

Koonzerthausorchester Berlin este un colectiv orchestral important al capitalei germane; a luat fiinţă în perioada postbelică, în partea de est a oraşului, drept replică a autorităţilor acelor timpuri faţă de celebra orchestră a Filarmonicii situată în zona de vest. Perioada de glorie a acestui ansamblu se situează cu decenii în urmă în timpul directoratului cunoscutului dirijor Kurt Zanderling.

Repertoriul clasico-romantic este promovat în valorile fundamentale ale acestuia, aspecte ce ţin de consistenţa, de maleabilitatea timbrală a corzilor, de ferma susţinere a alămurilor, de coloritul atent integrat al suflătorilor de lemn.

Revenit după decenii la pupitrul dirijoral al ansamblului, Horia Andreescu (FOTO) găseşte climatul potrivit susţinerii aspectelor structurale ale ultimei Simfonii, în mi minor, „din lumea nouă”, de Antonin Dvořák.   

 In chip fericit, geniul compozitorului, aflat la apogeul unei maturităţi târzii, a întâlnit complexul datelor imaginaţiei dirijorale a muzicianului preformer, cel care animă valorile clasico-romantice înserând de o manieră unitară elementele muzicale folclorice ceheşti şi nord-americane unei viziuni integratoare, emoţionante. Andreescu este în adevăr artistul  a cărui emoţie lăuntrică dinamizează evoluţia muzicală fără a disloca structurile construcţiei, făcându-le credibile, captivante. A evoluat, de asemenea în compania pianistului Rudolf Buchbinder, pe parcursul acestui original opus de tinereţe al autorului, care este Concertul în re minor de Johannes Brahms. Este muzicianul performer care aduce tradiţia pianisticii vieneze în actualitate; fac referire la consistenţa maleabilă a sunetului care susţine echilibrul frazei muzicale. In plus, este de observat, atât Buchbinder cât şi Andreescu au avut capacitatea de a integra evoluţia pianistică unei viziuni simfonice ample; au făcut-o cu concursul atent al colectivului Konzerthausorchester Berlin.

Admirabilă mi s-au părut a fi atitudinea cu care dirijorul Constantinos Carydis (FOTO) s-a apropiat de partitura poemului simfonic Isis de George Enescu, lucrare de maturitate a compozitorului, partitură refăcută de maestrul Pascal Bentoiu după schiţele lăsate de compozitor. Conceput în deceniul al treilea al secolului trucut, poemul este comtemporan preocupărilor intense ale autorului pentru realizarea operei Oedipe; acesta este motivul pentru care, cu siguranţă, lucrarea nu a putut fi definitivată. Intregul rafinament al culorilor timbrale condiţionează aici liniile unei polifonii subtil corelate; …aspect atent conturat de

Carydis la pupitrul Orchestrei bavareze a Operei de Stat din München şi cu concursul grupului feminin al Corului Academic Radio condus de maestrul Dan Mihai Goia. Este unul dintre cele mai performante colective simfonice din zona europeană a teatrului liric; de această dată inclusiv în domeniul simfonic ! Este interesant de observat, cea de a 5-a Simfonie în re minor de Dmitri Şostakovici a fost definită de autor în zona marilor nelinişti, a dramelor şi angoaselor care au hrănit marile spirite ale epocii, în primele decenii ale secolului trecut începând cu Mahler, cu Schönberg. La Şostakovici presiunea capătă valori catastrofale pe care Carydis, pe care muzicienii bavarezi, le evidenţiază cu forţa unei imagini telurice care tinde a aneantiza însăşi existenţa, însăşi fiinţa spirituală a individului cantonat în zona imperiului sovietic. Dintre cele câteva prezenţe în Festival ale muzicii compozitorului, aceasta – cred -  s-a constituit a fi drept una dintre cele mai puternice, mai emoţionante.