Festivalul enescian al muzicii. Ultimele acorduri, primele concluzii

0
Publicat:
Ultima actualizare:
De ani buni, Festivalul Enescu a devenit un veritabil brand de ţară
De ani buni, Festivalul Enescu a devenit un veritabil brand de ţară

Zilele trecute s-a încheiat cea mai extinsă ediţie a Festivalului enescian, cea mai bogată; poate, una dintre cele mai consistente.

Nu e puţin lucru! Douăzeci şi opt de zile de concerte, câte două, trei şi chiar patru concerte susţinute zilnic, aproximativ 150 de manifestări ce au avut loc în Bucureşti, la Atheneul Român, la Sala Mare a Palatului, în Sala Auditorium a Muzeului Naţional de Artă, în Piaţa Festivalului, la Palatul de Justiţie, în multe dintre marile oraşe ale ţării. Impreună dau senzaţia unei agreabile oboseli pe care o resimte publicul de concert.

Mediatizare fără precedent a evenimentelor

Au fost de faţă aproape şaptezeci de jurnalişti de specialitate sosiţi din toate colţurile lumii, importante companii media naţionale şi internaţionale au preluat transmisiile evenimentelor... Mari personalităţi ale vieţii muzicale actuale, dirijori, solişti, muzicieni performeri, cunoscute formaţii camerale şi – printre altele - celebre orchestre simfonice au evoluat pe scenele de concert. Muzica enesciană în valorile importante ale acesteia, creaţii muzicale româneşti, în mod special cele actuale, au putut fi audiate de publicul larg.

De ani buni, Festivalul Enescu a devenit un veritabil brand de ţară

Cultură avem! La anume nivele. Altele sunt cele care ne lipsesc. Bucureştii au devenit un veritabil centru mondial al muzicii, au devenit un centru iradiant, capabil a găzdui, a atrage valori dintre cele mai importante.

Moftul român de pe vremea lui Nenea Iancu, proliferează...

Ce-mai!!! Obrazul subţire cu cheltuială se ţine...; zice o vorbă din bătrâni. Obraz avem, cheltuială facem, cu subţirimea mai avem probleme... In debutul concertului final, actualul ministru al culturii a ţinut a mulţumi – pe bună dreptate! – celor care au făcut posibilă această ediţie, conducerii manageriale şi artistice a Festivalului, guvernului, cel care a hotărât finanţarea din bani publici a manifestărilor festivaliere. In mod cu totul paradoxal, reacţia sălii a fost diferită. Guvernul a avut parte de aplauze veştejite.

Căci – nu-i aşa? – multora dintre noi ne place să fim cârcotaşi pe drept şi pe nedrept, când e cazul şi când nu e.  

Mai bine mai târziu decât deloc!

In altă ordine de idei... personal, de mai bine de două decenii am susţinut şi susţin relaţia benefică dintre cultură, dintre muzică şi turism... Dezideratul pare să se fi împlinit.  Festivalul, Bucureştii, au atras mulţi turişti sosiţi de peste mări şi ţări... E mai bine pentru noi toţi.

De mai bine de două decenii am susţinut nevoia disocierii Festivalului de Concursul Internaţional George Enescu. Atenţia acordată personalităţii marelui nostru muzician capătă în sfârşit o firească continuitate anuală, cunoaşte forme specifice marelui nivel al performanţei artistice, în cazul maeştrilor, de asemenea preocupărilor proprii tinerei generaţii de muzicieni, de artişti performeri, de compozitori. Din păcate hotărârea privind această decalare a fost luată din motive conjuncturale şi nu din considerentele fireşti ce ţin de buna reprezentare a personaliţăţii enesciene. In sfârşit, Concursului i se poate acorda întreaga atenţie; inclusiv din partea publicului tânăr, a studenţior, a elevilor ce studiază în instituţiile de învăţământ muzical artistic.

Ce anume am audiat în ultima zi?

Trei concerte pe cât de diferite pe atât de captivante; pentru marele public, pentru publicul poate mai restrâns dar fidel marilor valori ale muzicii. The Schubert Ensemble este o formaţie de muzicieni englezi, de cvartet – corzi şi pian, o formaţie de specială constituire ce îmbină valorile solistice ale muzicienilor cu cele camerale; este rafinamentul care îmbogăţeşte culorile ansamblului cu preţiozităţi ale cântului individual. Programul însuşi şi-a propus a revela aspecte discrete ale romantismului târziu de sfârşit de secol XIX, de început de secol XX, iar aceasta în creaţia unor autori care au fost contemporani dar rămân foarte diferiţi; mă refer la insularul Frank Bridge – Fantezia în fa diez minor, pe de-o parte, şi, pe de alta, la Gabriel Fauré – Cvartetul cu pian în do minor, de asemenea la George Enescu – primul Cvartet cu pian în re major. O ştim bine, relaţia lui Fauré cu studentul său român ajunge a fi emblematică pentru evoluţia ulterioară a creaţiei enesciene; sunt aspecte atent împlinite de muzicienii ansamblului pe direcţia definirii unei sonorităţi suple, a unei armonii fluide ce susţin conductul melodic.

Să fi fost o pură întâmplare faptul că Murray Perahia şi Radu Lupu au flancat prin prezenţa lor începutul şi sfârşitul actualei ediţii a Festivalului enescian? Poate. La fel ca şi artistul român, Perahia este o legendă vie a pianisticii zilelor noastre. Cântul său aduce situaţii referenţiale în ce priveşte structurarea discursului muzical bachian – mă refer la cea de a patra Suită franceză, la coerenţa vie a comunicării ce animă fiecare mişcare dansantă a lucrării, mă refer la transcendenţa de natură înnobilatoare a planurilor din marele opus al lui Robert Schumann care este Faschingsschwank au Wien – snoavele carnavalului vienez. Rămâne uimitoare varietatea timbrală a culorilor pianistice; sunt cele care capătă valori distincte de la Bach la Schumann şi de aici la Chopin în Scherzo-ul în si bemol major, spre exemplu. Căci Perahia este artistul pentru care actul creaţiei, al identificării cu opera, antrenează întregul proces al elaborării minuţioase a mijloacelor. Sunetul, funcţiile acestuia, rămân esenţiale.

Ultimul moment rămâne şi acesta semnificativ. Au putut fi audiate creaţii captivante datorate lui George Enescu, lui Gustav Mahler, unul dintre primii dirijori, la început de secol XX, ai creaţiei tânărului compozitor român. Am apreciat buna colaborare stabilită între dirijorul Cristian Mandeal şi ansamblul londonez al Orchestrei Filarmonice Regale pe parcursul acestui colosal opus care este Simfonia a treia în re minor de Gustav Mahler, lucrare ce a adus împreună atât Corul Academic Radio condus de maestrul Dan Mihai Goia cât şi Corul de Copii Radio condus de maestrul Voicu Popescu, de asemenea pe mezzo-soprana Jennifer Johnston Cano, un redutabil expert al genului oratorial.

In deschiderea concertului, Capriciul românesc pentru vioară şi orchestră, de George Enescu, a beneficiat de elocvenţa solistică a unui important muzician al timpului nostru care este Dmitry Sitkovetsky; este artistul care intuieşte fibra rapsodic narativă a unei semnificative părţi a creaţiei compozitorului român.

Publicul?

A constituit cea mai mare surpriză a recentei ediţii a Festivalului. Sala Mare a Palatului a fost plină până la refuz în majoritatea serilor; Atheneul a fost covârşit în cazul marilor momente festivaliere. A fost facilitat accesul tinerilor, al celor vârstnici, la marea majoritate a concertelor. Susţinerea Festivalului din fonduri publice, din taxele, din impozitele pe care le plătim cu toţii, justifică pe deplin acest lucru. Trebuie să recunosc, cu totul acceptabilă mi-a apărut a fi – de această dată! – acustica Sălii Mari a Palatului. Un ingenios sistem electronic a asigurat în bună parte simularea unui mediu acustic natural.

Am primit promisiunea că ediţia viitoare a  Festivalului va avea loc peste doi ani!

Este o asigurare importantă. Pe 29 august 2015 viitoarea ediţie a Festivalului enescian va fi deschisă de Orchestra Filarmonicii berlineze condusă de Sir Simon Rattle! Este ediţia pe parcursul căreia vom avea şansa de a-i audia pe laureaţii ediţiei din anul 2014 ai Concursului Internaţional George Enescu.

Pe de altă parte...; nu poţi să nu observi absenţa aproape totală din programele festivalului a unui gen cu totul special ce promovează cântul inteligent, cultivat, diferenţiat stilistic, anume recitalul cameral voce – pian. Unica manifestare de acest fel, un impresionant concert de cântece româneşti, îl datorăm acestor distinşi muzicieni care sunt Bianca şi Remus Manoleanu. Cam puţin! In acest context se poate explica faptul că directorul artistic ignoră literalmente competiţia vocilor stilistic cultivate în cadrul genurilor de lied, oratoriu, de operă.

Absenţe impardonabile!

Nu ştiu dacă actuala conducere artistică poate explica absenţa din Festival a unor importanţi muzicieni români cum sunt soprana Angela Gheorghiu, pianiştii Valentin Gheorghiu, Dan Grigore, a compozitorilor Myriam Marbe, Ştefan Niculescu, Lucian Meţianu, Eugen Wendel...; sau dacă poate explica excluderea din program a lucării Omagiu lui Enescu, lucrare datorată regretatului compozitor Tiberiu Olah; ...iar aceasta in favoarea unei extinse, cu totul neinteresante, fastidioase lucrări concertante semnate de un tânăr compozitor american. Probabil, inabilităţi manageriale, interese de tot felul, simpatii şi antipatii... marchează prezenţe şi absenţe ce par greu de imaginat.

Şi totuşi, trecând peste toate, Festivalul enescian al muzicii se dovedeşte a fi o realitate entuziasmantă a vieţii noastre muzicale, a vieţii artistice europene.

Festivalul merită a fi apărat. Merită a fi promovat. Merită a fi îmbunătăţit. Drept o cucerire luminoasă – nu sunt multe! – a ultimelor decenii.

Materialul a apărut iniţial in România Literară.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite