Festivalul George Enescu

articolul anterior articolul urmator

Festivalul enescian sub semnul fast al marii sărbători

0
15 Sep 2021 09:45:11
Dumitru Avakian
Vladimir Jurowsky, directorul artistic al Festivalului George Enescu Foto festivalenescu.ro
Vladimir Jurowsky, directorul artistic al Festivalului George Enescu Foto festivalenescu.ro

Sărbătoarea muzicii sub semnul lui Enescu a început încă din zilele sfârşitului de august! Sărbătoarea muzicii în numele lui Enescu continuă!

A rezistat vremurilor celor mai dificile, intemperiilor de tot felul, sociale, politice, economice, motivaţiilor de moment celor mai aberante. A rezistat! 

Enescu drept înalt simbol naţional şi european, trece peste timpuri. Observăm acest aspect cu fiecare audiţie a uneia sau a alteia dintre creaţiile sale. 

Actuala ediţie, ediţie jubiliară, cea de a XXV-a, este una cu totul importantă. Tocmai s-au împlinit, spre sfârşitul lunii august, 140 de ani de la naşterea maestrului. Desfăşurată pe durata a patru săptămâni ediţia actuală se dovedeşte a fi cea mai extinsă în timp; dar şi în spaţiu! Evenimentele festivaliere se desfăşoară în mai multe dintre oraşele ţării, în diferite oraşe europene.

Este adevărat, actuala ediţie festivalieră pare a fi bătut record după record; inclusiv în ceea ce priveşte faptul că este găzduit cel mai mare număr al lucrărilor enesciene oferite publicului larg, dar şi publicului de specialitate. Un număt de 37 de creaţii enesciene, unele foarte cunoscute, altele prezente când şi când în programele simfonicelor din ţară, din străinătate, mai rar în programele camerale. 

Voi menţiona chiar dintru început faptul că Filarmonica bucureşteană – Filarmonica George Enescu -  a fost, în sfârşit, repusă în poziţia firească în debutul evenimentelor, aşa cum s-a procedat în mod firesc chiar din prima ediţie, cea din anul 1958, când prima simfonie enesciană, cea în mi bemol major, supranumită ”eroica enesciană”, a răsunat sub cupola Atheneului, sub bagheta maestrului George Georgescu, primul conducător artistic al Festivalului.

De această dată concertul de debut a fost încredinţat cunoscutului dirijor estonian Paavo Järvi, un artist creativ de extinsă experienţă privind decelarea resorturilor intime ale partiturii. Concepută pe această direcţie, cea de a doua Rapsodie în re major a surprins de această dată; a fost gândită mai puţin pe direcţia expunerilor tematice cu sens afirmativ consistent şi mai mult în sensul urmăririi evoluţiei melodice cu caracter introspectiv, evoluţie susţinută linear şi simplu, observând un anume rafinament timbral în ce priveşte susţinerea grupului corzilor. Este motivul pentru care multora dintre ascultători realizarea acestei celebre pagini li s-a parut a fi fost trenantă. In fond, introspecţia privind pătrunderea sensurilor acestei versiuni a fost realmente solicitantă!

În schimb, prima Rapsodie în la major a fost realizată de Simon Rattle la pupitrul dirijoral al London Symphony Orchestra pe o direcţie tradiţională, cunoscută. Frumuseţea expozeului tematic generos, al corzilor, nu poate fi uitat. Şi totuşi, în acest caz, comparaţiile nu pot fi nici acestea ocolite. Pentru cei care au asistat în Atheneu – cu decenii în urmă - sau au urmărit ulterior imprimările audio-video, performanţa lui Sergiu Celibidache, rămâne unică! Definirea caracterologică a temelor, dialogul personalizat, vizualizarea quasi plastică de un pitoresc coloristic timbral indicibil al evoluţiei simfonice, evocarea acestuia nu poate fi ocolită la fiecare nouă audiere a acestei capodopere enesciene. In realizarea aceloraşi muzicieni londonezi, Isis, acest ”vast Adagio simfonic” - cum îl numeşte maestrul Pascal Bentoiu,  devotat îngrijitor al operei enesciene – a beneficiat de apanajul timbral al unui complex al sonorităţilor de aleasă supleţe.

Mult rafinament sonor condiţionat de un veritabil entuziasm privind pătrunderea universului muzicii enesciene a putut fi observat în evoluţia orchestrei Filarmonice din Zabreb condusă de dirijorul polonez Dawid Runtz. Uvertura de concert pe teme populare româneşti, op. 32, este lucrarea maturităţii târzii, este lucrarea pe care muzicienii ansamblului ne-au oferit-o cu sensul unei adresări cordiale de aleasă sensibilitate; a fost excelent intuit fluxul depănat al expunerii simfonice, rafinamentulul transparenţelor timbrale, aspecte care definesc aici acea invenţie tipic enesciană a melosului ” în caracter popular românesc”.

Am asteptat cu interes prezentarea Octuor-ului enescian în versiunea Orchestrei de Camera din Lausanne – Elveţia, un ansamblu de recunoscută excelenţă în spaţiul european al vieţii de concert. Dirijorul formaţiei, Joshua Weilerstein, este un tânăr energic, activ, implicat trup şi suflet în susţinerea evoluţiei muzicale. Este un artist care construieşte prioritar în baza contrastelor dinamice; indiferent că este vorba de o simfonie de Haydn, de Mozart sau de acest opus enescian definitivat de autor la vârsta adolescenţei, la nouăsprezece ani. Or, tensiunea exercitată la nivelul dublului cvartet de coarde, tensiune care permite dezvoltarea unui bogat, a unui maleabil, infinitezimal colorit al nuanţelor timbrale, se dovedeşte a fi dobândit de această dată, susţinere paroxistică înaltă, pe parcursul variantei alese de această dată, variantă destinată orchestrei camerale a corzilor, preferată de tânărul muzician. Este motivul pentru care evoluţiile extinse ale filonului romantic enescian, au dobândit treptat, în acest caz, percepţia unei monotonii obositoare.

O altă extindere, de această dată, reuşită, o reprezintă prezentarea în versiune pentru solist şi ansamblu a celebrei Sonate a 3-a pentru vioară şi pian, de această dată în versiunea realizată de minunata violonistă Patricia Kopatchinskaya în compania Orchestrei Filarmonice din Londra şi sub conducerea dirijorului Edward Gardner, versiune dezvoltată orchestral de compozitorul moldovean Valentin Doni.

În acelaşi context al adaptărilor trebuie privit şi Capriciul Român pentru vioară şi orchestră, lucrare completată de maestrul Cornel Ţăranu, şi excelent prezentată de violonistul Dmitry Sitkovetsky în compania Orchestrei Filarmonicii Regale londoneze, ansamblu condus de Valery Petrenko. Spiritul viu, creativ, pe care îl dezvoltă ambii protagonişti a făcut ca intonaţiile lautareşti preluate de Enescu, să fie regasite cu o savoare emoţionantă pe parcursul celor trei părţi ale lucrării. Consider că pregnanţa spiritului acestei creaţii ar fi fost sporită în cazul în care cele trei momente ar fi fost prezentate separat; într-un concert, într-altul.

Cu totul captivantă mi-a aparut depănarea în adevăr pertinentă a celebrului Preludiu la unison, a întregii Suite enesciene în do major, realizată cu concursul orchestrei Filarmonica della Scala conduse de această dată de dirijorul columbiano-austriac Andrés Orozco-Estrada; formaţia de violonist a domniei sale i-a înlesnit intuirea expresiei intime a vibraţiei corzilor susţinute în finalul lucrării de tremolo-ul timpanilor.                                       

La conducerea celebrei orchestre londoneze Philharmonia, tânărul muzician finlandez Santtu-Matias Rouvali, dirijorul principal al ansamblului, atestă ceea ce putem numi marele schimb de generaţie petrecut în ultimul deceniu, la nivelul marilor ansambluri simfonice ale lumii contemporane a vieţii muzicale. Vitalitate interioară, înalt profesionalism, subtilă înţelegere a sensurilor, amplă susţinere, am întâlnit inclusiv în realizarea acestui mare opus enescian care este Simfonia a treia, în do major; lucrarea este concepută în trei mari părţi contrastante, după modelul simfonic urmat de Enescu după Cesar Franck. A fost realizată cu concursul Corului Academic Radio condus de Ciprian Ţuţu. Amploare şi atentă structurare a secţiunilor, împlineşte tânarul şef de orchestră în susţinerea acestui complex opus enescian. Universul de înţelepciune al compozitorului de nici patruzeci de ani, la momentul compunerii lucrării, a întâlnit forţa expresiei pe care o dezvoltă maestrul Rouvali.

Este, pe de altă parte, de observat felul în care evoluează gandirea componistică enesciană de la nivelul mediului francez al epocii la graniţa dintre secole, spre ceea ce considerăm astăzi a fi datele esenţiale, de aleasă originalitate, ale operei enesciene de maturitate. Sunt două genuri care revin la Enescu drept veritabile pietre de încercare ale componisticii epocii, şi anume trio-ul cu pian şi cvintetul cu pian. Unele reapar la Enescu în catalogul final al opusurilor maestrului, drept gând împlinit, drept arc al înţelepciunii profesionale, umane, trasate peste timpuri. Celebra formaţie Fine Arts Quartet, de această dată în compania pianistului Itamar Golan, ne-au oferit, printre altele, Cvintetul enescian în re major, lucrare compusă de autor la vârsta de 15 – da! cinsprezece – ani. Intregul univers al muzicii franceze a timpului se regăseşte aici atât în ce priveşte tematica dar şi elaborarea, dezvoltarea acesteia. O problematică similară se regăseşte şi în cazul Trio-ului cu pian în sol minor, compus la vârsta de şaisprezece ani şi prezentat în această perioadă, la noi, de trioul compus din violonista Mihaela Martin, violoncelistul Andrei Ioniţă, pianistul Andrei Gologan. Acelaşi gen aparţinând perioadei de maturitate, dar tot fără numar de opus, a fost prezentat de cunoscuta formaţie ce poartă numele unei celebre muziciene originare din România, Clara Haskil.

Lucrările necatalogate de Enescu au fost considerate de autor a fi mai puţin reprezentative. Este cunoscută exigenţa domniei sale în ce priveşte îngrijirea notaţiei propriilor partituri, munca migăloasă – extinsă în ani - privind elaborarea propriilor creaţii. Din acest motiv consider firească prezenţa acestora într-un festival cum este ediţia din acest an; cand putem audia lucrări aparţinând întregii evoluţii enesciene. Dar consider că este potrivit a respecta consideraţiile maestrului privind expunerea publică, atunci când lucrarile timpurii nu sunt incluse în catalogul întocmit de Enescu însuşi. Este de menţionat faptul potrivit căruia ne aflăm la ultima ediţie a Festivalului enescian, ediţie girată de o echipă – aş numi-o – ”de aur”, aceea formată din dirijorul Vladimir Jurowsky în calitate de director artistic, şi Mihai Constantinescu în calitate de director executiv. Avem pentru ce a le fi recunoscători!

Materialul a apărut iniţial în revista România Literară.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările