Festivalul George Enescu

articolul anterior articolul urmator

Festivalul Enescu readuce simfonia culorilor timbrale

1
8 Sep 2019 15:12:00
Dumitru Avakian

Uimitor de observat, un veritabil florilegiu al culorilor sonore a putut fi urmărit pe parcursul câtorva dintre recentele concerte ale Festivalului. Desigur, în unele cazuri acestea sunt consubstanţiale operei, spre exemplu muzicii lui Debussy sau Ravel; alteori devin un corolar nesperat al unor opere nascute într-un context diferit cum sunt – iată! - primele sonate pentru vioară şi pian de George Enescu.

Concertul susţinut de Ion Marin la pupitrul dirijoral al Orchestrei Naţionale a Franţei a fost ilustrativ pe această direcţie. Muzicienii ansamblului ”erau la ei acasă” iar Ion Marin a ştiut a potenţa tocmai aceste valori ale muzicii lui Debussy, ale suitei orchestrale Imagini. Important este faptul că depăşind aspectul pictural pitoresc, la care te poţi opri dacă nu imaginezi mai mult, Ion Marin a realizat, peste complexul sonor, o veritabilă lume a imaginilor poetice care definesc stări ale spiritului sugerate de natură; ...pe parcursul suitei Imagini, operă fundamentală a compozitorului. Am aşteptat cu interes două momente speciale ale suitei, anume Miresmele nopţii şi Dimineaţa zilei de sărbătoare, momente unice în ce priveşte vraja de sunet, de lumină, pe care o poate naşte – şi a nascut-o! -  magia baghetei inspirate.

La fel de importantă mi-a apărut realizarea primei Suite enesciebe în do major. Este o lucrare eterogenă din punctul de vedere stilistic. Or, tocmai acest aspect a fost depăşit, imaginată fiind o anume depănare fluentă a evenimentelor, succedate în volute mari, unificatoare, ce au făcut loc, spre final, unui elan romantic care a evitat expresia de tip dramatic. Concertul în sol de Maurice Ravel, în versiunea tinerei pianistei Alexandra Dariescu, nu atinge întreaga grandoare interioară a acestei capodopere; ...pianul manifestrâdu-se drept un instrument adăugat sonorităţii de ansamblu. La cererea publicului am avut curiozitatea şi interesul de a fi audiat, pentru prima oară la noi, o Romanţă pentru pian cu violoncel, aparţinând Clarei Schumann; se împlinesc 200 de ani de la naşterea pianistei compozitoare, marea iubire inspiratoare a lui Robert..

Am fost încredinţat o dată în plus, Clara nu este Robert; dar a fost iubirea de-o viaţă a acestuia!

Cu o zi mai înainte, în compania aceluiaşi ansamblu orchestral, a  dirijorului Emmanuel Krivine, pianistul Evgeny Kissin a dat o dimensiune de supremă grandoare Concertului în la major de Liszt; sunetul este văzut aici drept pisc înalt al expresiei, al declamaţiei pianistice, aici de o uimitoare elocvenţă; pe care pianistul o susţine drept atribut al marelui spectacol romantic al muzicii. Mai puţin inspirată, dar făcând deliciile unui public de buni amatori, la cererea insistentă a acestora a fost oferită o prelucrare jazzistică de mare antren sonor; neînţelegându-se faptul că sunetul pianistic de elaborare – să o numim – clasică, nu are nimic comun cu percutenţa pianistică a clapelor din muzica de jazz. Dar moda şi gustul publicului obişnuit, copleşesc uneori chiar şi marile spirite ale muzicii.

Seducţia sonoră a căutării sunetului potrivit în drumul spre marea muzică, o putem observa şi în cazul violonistei Julia Fischer, un spirit a cărui nobleţe marchează sunetul de o manieră cultivată, operând descoperiri uimitoare în substanţa însăşi a muzicii. Mă refer prioritar la realizarea – pe parcursul recitalului susţinut în compania pianistului franco-român Henry Bonamy -  a cunoscutei Sonate enesciene în fa minor. Greu de imaginat faptul că acest circulat opus mai poate oferi noutăţi, stârnind interesul şi atenţia la maximum; mai ales în ce priveşte gândirea timbrală ataşată acelei graţii interioare de romantică inspiraţie, care domină această lucrare.

Sonata în si bemol major de Mozart, Sonata în sol minor de Brahms, au dat consistenţă unui recital amplu; finalul a fost reprzentat de celebrul opus Tzigane, datorat lui Maurice Ravel, un teren fabulos deschis marilor investigaţii. marilor căutări în ce priveşte complexul timbral violonistic. Am regretat faptul că în câteva ocazii sunetul pianului a copleşit vioara; deschiderea la jumătaate a instrumentului ar fi remediat situaţia.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Sorin Ionascu
9.09.2019, 12:26:25

E bine si interesant ca se scrie, chiar mult si deseori foarte subiectiv, despre Festivalul Enescu. Dar nimeni nu spune ca acest festival nu ar trebui sa fie exceptia absoluta, ci normalul statistic al stagiunilor bucurestene. festivalul e cu atat mai mare, mai grandios si mai important cu cat in afara lui nu se itampla aproape nimic notabil. Marile nume (sau mai putin mari) prezente in festival nu apar in afara acestuia, publicul primind aceleasi stagiuni anoste si cu aceiasi neimportanti cu care s-a obisnuit de zeci de ani, pe unii ridicandu-i - in lipsa de altceva - la rangul de vedete locale, pana la a-i apropia stelarilor ce apar doar in festival. Bucurestiul mai are mult pana sa ajunga, din acest punct de vedere, o metropola europeana, cu stagiuni bogte in evenimente, cu invitati de marca si concerte sau spectacole in care sa poata vedea acasa marile valori. Sau chiar unele ceva mai mici, dar sigur importante, deseori in crestere. Dar ele apar doar exceptional si aproape niciodata nu sunt mediatizate, nici prezentate in articole precum cel de fata. De fapt, presa culturala e undeva pe la genunchiul broastei, rareori vezi cate un articol si inca si mai rar unul bine scris si fara parti-priuri. Drept e ca nici nu prea ai despre ce scrie. Asa ca, dupa terminare festivalului, ne vom intoarce la starea semivegetativa dintre editiile lui consecutive.

Modifică Setările